Din multele daruri cu care Dumnezeu l-a împodobit pe om, credinţa rămâne cel mai deosebit dintre ele, tocmai prin faptul că ea este mai întâi un dar de la Dumnezeu. Nu noi suntem cei care ne dăm credin­ţa, ci ea vine de la Dumnezeu ca o chemare care-şi cere răspuns din partea noastră. Că este aşa, o spune Iisus Hristos Însuşi: „Nu aţi avea voi credinţă, de nu s-ar fi dat vouă de la Tatăl!”. Credinţa, acel simţ ascuns al fiinţei noa­stre, ni-L apropie pe Dumnezeu, ni-L face cunoscut, ne ajută să-I înţelegem tainele care altfel ar rămâne de nepătruns pentru mintea noastră. Atunci când credinţa lipseşte sau încetează să mai existe, omul se prăbuşeşte în îndoială şi incertitudine, lăsând loc doar disperării şi rătăcirii. Este ceea ce s-a întâmplat cu o mare parte dintre contemporanii lui Iisus, şi nu numai cu aceştia, care, fie din necredinţă, fie din infirmitate sufletească, au refuzat, împotriva celei mai clare evidenţe, să recunoască realitatea Învierii.
Nevrând să accepte realitatea Învierii, o parte dintre iudei, şi mai ales ca­pii acestora, au răspândit zvonul că trupul Mântuitorului a fost furat de către ucenicii Lui, iar cele relatate în Evanghelii despre acest fapt n-ar fi decât o grosolană minciună: „Au dat oştenilor bani mulţi şi le-au zis: Spuneţi aşa:
>>> Pr. N. Stoia >>>

Anunțuri