Vom încerca în rândurile de mai jos să conturăm imaginea copilului reflectată în proverbele româneşti, pentru a avea o imagine mai clară a felului în care au înţeles înaintaşii noştri să primească acest dar, pe care l-a făcut Dumnezeu lumii.
Grija părinţilor pentru viaţa şi sănătatea copiilor este nemărginită. Ea nu se cântăreşte, nu se măsoară cu unităţile obişnuite de măsură, ci ea se calculează prin potenţialul de dragoste din fiinţa umană. Nimic nu e prea mult, nimic prea greu, nimic prea scump, când se are în obiectiv realizarea unui om nou, sănătos din punct de vedere trupesc şi sufletesc, capabil de a face faţă greutăţilor şi hăţişurilor vieţii. Părintele trăieşte prin copii şi-şi prelungeşte prin ei existenţa, aşa încât creşterea copiilor nu este numai cea mai înaltă formă de altruism, ci şi un proces moral, complex, în lupta pentru supravieţuire a individului şi a speciei umane. Nu este un act de jertfelnicie renunţarea la alte bucurii ale vieţii pentru cel care „îl trag copiii de poală”, ci un act firesc, o datorie so­cială, dar şi morală:,, Eu îl botez şi miruiesc, el va şti de va trăi”. „ Copiii cer toate câte văd” în setea lor de cunoaştere a vieţii şi a plăcerilor ei. Părintele este cel care trebuie să introducă o ierarhizare a acestor dorinţe în funcţie de
>>> Preot Alexandru Stănciulescu-Bârda >>>

Anunțuri