Vom încerca în rândurile de mai jos să conturăm imaginea copilului reflectată în proverbele româneşti, pentru a avea o imagine mai clară a felului în care au înţeles înaintaşii noştri să primească acest dar, pe care l-a făcut Dumnezeu lumii.
Grija părinţilor pentru viaţa şi sănătatea copiilor este nemărginită. Ea nu se cântăreşte, nu se măsoară cu unităţile obişnuite de măsură, ci ea se calculează prin potenţialul de dragoste din fiinţa umană. Nimic nu e prea mult, nimic prea greu, nimic prea scump, când se are în obiectiv realizarea unui om nou, sănătos din punct de vedere trupesc şi sufletesc, capabil de a face faţă greutăţilor şi hăţişurilor vieţii. Părintele trăieşte prin copii şi-şi prelungeşte prin ei existenţa, aşa încât creşterea copiilor nu este numai cea mai înaltă formă de altruism, ci şi un proces moral, complex, în lupta pentru supravieţuire a individului şi a speciei umane. Nu este un act de jertfelnicie renunţarea la alte bucurii ale vieţii pentru cel care „îl trag copiii de poală”, ci un act firesc, o datorie so­cială, dar şi morală:,, Eu îl botez şi miruiesc, el va şti de va trăi”. „ Copiii cer toate câte văd” în setea lor de cunoaştere a vieţii şi a plăcerilor ei. Părintele este cel care trebuie să introducă o ierarhizare a acestor dorinţe în funcţie de criteriile unanim recunoscute sub aspectul educaţiei şi să se străduiască să le realizeze în primul rând pe cele care privesc viaţa, sănătatea şi buna creştere a noului vlăstar. Este un efort permanent, nenormat şi nerăsplătit pe măsură niciodată, decât prin dragostea pe care copilul o dăruieşte părinţilor. Părintele ştie dinainte ce este necesar copiilor, aşa încât „ muma cea bună nu întreabă pe copii de le este foame”. Creşterea copiilor este tot ceea ce defineşte într-adevăr dificultăţile vieţii, maturitatea omului. Grijile evoluează în funcţie de vârsta copilului, fiindcă la „ copii mici, griji mici, la copii mari, griji mari” şi numai „cine şi-a măritat fata şi a clădit o casă cunoaşte greutăţile vieţii”. Copiii reprezintă cartea de vizită a unei familii, oglinda în care se vede chipul adevărat al părinţilor, al calităţilor şi defectelor lor. „ Cămaşa copilului arată ce mamă are „. Evadarea părinţilor de la îndatoririle ce le revin faţă de copiii lor au repercusiuni imediate asupra dezvoltării acestora; „cât trece cioara peste gard, copilul flămânzeşte”. Alături de aspectul luptei pentru supravieţuire, pe care-1 presupu­ne naşterea şi creşterea copilului, aceasta integrează în sine şi dorinţa de autodepăşire, de împlinire prin copii. Dincolo de dragostea firească, puternică şi dătătoare de potente, părintele posedă, indiferent dacă o recunoaşte sau nu, o anumită doză de mândrie şi de orgoliu, convins fiind că odraslele sale sunt unicate în exis­tenţă. Posesori ai unor disponibilităţi fără precedent, care-i vor proiecta pe înălţimi, la care ei doar a visat. „ doar ei i se par puii ei de păun”, „ Fiecăruia i se pare că copilul său e mai frumos, cât ar fi de urâcios”, „ Toată pasărea îşi apără puii”, „ Toată vaca viţelul îşi linge” şi altele asemenea sunt proverbe grăitoare în acest sens.
Vom continua să analizăm felul cum a fost văzut copilul în concepţia po­porului român, conform proverbelor.
Este mai greu de înţeles pentru pedagogia modernă procesul educaţional tradiţional românesc. Nu este o rupere de tradiţie, ci o evoluţie în conformi­tate cu legile dezvoltării socio-umane. Conceptul de educaţie, procesele şi mijloacele educaţiei nu mai corespund decât într-o mică măsură celor tradi­ţionale. Ne referim în special la cele ce privesc universul şcolii. Surprindem însă în proverbe adevărata concepţie tradiţională românească cu privire la educaţie, specifică unor epoci precedente. Ca o trăsătură axială(centrală) a acesteia, menţionăm seriozitatea; seriozitate dusă până la duritate; o duritate ce apelează cu uşurinţă, în mod firesc, la mijloace coercitive(bătaie). Într-adevăr, este anacronică(neconformă cu vremea de azi) în raport cu evoluţia actuală a societăţii şi a individului, dar era necesară, logică, în conformitate cu condiţiile vieţii din alte epoci. Duritatea vieţii, în general, se răsfrângea nemijlocit asupra creşterii copiilor, asupra concepţiei cu privire la educaţie. Răsfăţul, râzgâiala erau inadmisibile copilului care trebuia pregătit pentru a da piept cu o viaţă plină de privaţiuni(lipsuri), de greutăţi, de nedreptăţi, o viaţă destinată unei lupte acerbe pentru supravieţuire. Omul din popor era convins că din copilărie se sădesc şi se proiectează în viitor toate facultăţile psiho-somatice(sufleteşti şi trupeşti) şi comportamentale ale individului: „ copil mincinos, bătrân tâlharos”, deoarece „copilul ca copacul, când de mic se strâmbă, anevoie se îndreaptă”.
Educaţia are drept scop realizarea unui om deplin sănătos sufleteşte şi trupeşte şi capabil de a face faţă complexelor probleme ale vieţii: „ copilul devreme mustrat ajunge bărbat şi dă şi altora sfat”. Alături de aceasta, educaţia presupune şi pregătirea viitorilor stâlpi ai bătrâneţii părinţilor: „creşte puii tăi, că de ei ai să piei!” Duritatea în procesul educaţional nu exclude dragostea, ci, dimpotrivă, o include. Manifestarea ei presupune prudenţă. Iată ce ne spun proverbele în acest sens: „ Cu femeile şi copiii să nu glumeşti”, „ Cui i-e milă de copil îl iubeşte pe copil”, „Mângâie şi sărută copilul numai când doarme”. Bunătatea educatorului, respectiv a părinţilor, în procesul educaţional este soldată eşecului: „Cu bunătatea lui, nici un copil nu-i seamănă”. Desigur, proverbul include în el şi o anumită doză de ironie privind raporturile conjugale dintre soţi, dar acestea nu se integrează în tema propusă. Bătaia era, aşa cum am spus mai sus, mijlocul principal de educaţie, atunci când cuvântul nu avea efect: „Bate copilul când se culcă de-a curmezişul patului”, „ Cine se îndură de vargă, pierde copilul”, „Copilul nepedepsit, ajunge nepricopsit”, „Nevoia învaţă pe om şi nuiaua pe copil”. Chiar şi diminutivele(numele de mângâiere) sunt excluse în adresarea către copii, pentru că acestea îi fac „să-şi ia boii lui Dumnezeu în cap”. Chiar şi în onomastica veche românească se surprinde câte ceva din această concepţie: „Botează copilul pe nume” sfătuieşte proverbul. Cât priveşte măsura până la care pot fi aplicate mijloacele coercitive (bătaia), aceasta rămâne la aprecierea fiecărui părinte, ştiut fiind că „Nici un părinte nu-şi îneacă copiii”, orice sfat fiind de prisos: „Nu mă învăţa să-mi înec copiii!” Cuvântul zbura, bâta frângea oasele, dar exemplul personal al vieţii fiecărui părinte (educator) avea cele mai multe şanse de izbândă în procesul educaţional. „ Copilul e ca maimuţa, ce vede face”. Tocmai în virtutea acestui fapt, părinţii sunt cu atât mai mult răspunzători pentru creşterea şi formarea tinerelor vlăstare, cât şi de evoluţia lor ulterioară. Copilul este, în fond, sub aspect comportamental, în cea mai mare parte, proiecţia în viitor a părinţilor săi. Gânditorul anonim a surprins admirabil acest aspect: „Bărbatul după muiere şi copilul după mumă se cunoaşte„, „Ce a făcut mama şi tata, o să facă fiul şi fata”, „Ce fel e tatăl şi fiul”, „Copiii după părinţi, ca poamele după pom „, „ Din părinţi se nasc şi copii răi şi copii buni”. Nu sunt puţine cazurile când abaterile părinţilor de la normele de convieţuire socio-umană se răsfrâng asupra copiilor ca o pedeapsă, poate tocmai prin felul lor de a fi şi de a se manifesta în societate: „Păcatele părinţilor pedeapsa fiilor”.
Pentru toate grijile şi strădaniile părinţilor de a creşte şi forma pentru viaţă pe pruncii lor nu se dau retribuţii; pentru toate speranţele, lacrimile, emoţiile, răbdarea şi temerile trăite la căpătâiul copilului nu se fac state de plată; pentru imensa cantitate de iubire revărsată asupra tinerelor vlăstare nu se dau medalii; pentru toată jertfa şi dăruirea părinţilor nu se ridică monumente. A creşte copii cu speranţa unor asemenea recompense ar fi o falsă înţelegere a conceptului de părinte, a relaţiei părinţi-copii. Dincolo de toate acestea, însă, părinţii au dreptul la dragostea şi recunoştinţa copiilor lor, iar copiii au datoria sacră să le acorde cu prisosinţă aceste recompense. Trecerea ştafetei de la o generaţie la alta se face în mod armonios, familiile complete fiind acelea în care există bunici, părinţi şi copii. Răsplătirea eforturilor părinteşti prin iubirea şi recu­noştinţa fiilor revărsă asupra acestora binecuvântarea părintească; lipsa ei – blestemul părintesc. Apărute într-o vreme în care blestemul era o adevărată armă în mâna celor împilaţi, nedreptăţiţi şi urgisiţi, proverbele au transferat această noţiune şi în relaţiile dintre părinţi şi copii: „ Blestemul părinţilor e ca piatra munţilor, cade greu copiilor”.
Proverbele, aceste sinteze de gândire şi concepţie veche românească, sunt prezente şi în universul educativ, în cel al relaţiilor dintre părinţi şi copii. Apelând la ele, ne reîmprospătăm sufletul cu noi energii. Multe dintre aceste proverbe sunt depăşite din punct de vedere ideologic, nu se încadrează unor precepte pedagogice modeme, dar nu trebuie uitat că prin prisma acestor principii de gândire şi simţire, de înţelegere a omului şi a vieţii, au fost cres­cute şi educate nenumărate generaţii, au fost date societăţii româneşti mii de personalităţi din toate domeniile.

Preot Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA

Anunțuri