În toate vremurile, adevărul lui Dumnezeu este acelaşi…
Chiar din primele rânduri, vreau să-mi împărtăşesc satisfacţia su­fletească, ba chiar şi bucuria pentru faptul că, odată cu ridicarea lăcaşului nostru, creşte şi interesul enoriaşilor faţă de cei doi sfinţi ale cărui nume îl poartă acest lăcaş – apostolii Petru şi Pavel, – că mulţi credincioşi citesc epistolele Sfântului Apostol Pavel. Nu demult, o enoriaşă mi-a mărturisit că găseşte mult ajutor şi sprijin în sfaturile pe care le află în aceste epistole. Deşi au fost scrise cu două milenii în urmă, doamna în cauză le consideră foarte binevenite şi pentru credincioşii de astăzi. Însăşi dumneaei a găsit o frază ce-i serveşte ca îndemn permanent şi călăuză, pe care, urmând-o, îşi orânduieşte viaţa sa de toate zilele astfel ca să poată nădăjdui la mântuirea sufletului. Iată despre ce sfat este vorba: „Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (II Cor. 5, 20)
Enoriaşa despre care vorbesc m-a rugat să-i confirm dacă înţelege corect ce înseamnă a te împăca cu Dumnezeu, a trăi în pace cu El, convingerea ei fiind că asta înseamnă nu atît a te împăca cu tine însuţi, cât a te împăca cu toţi cei din jurul tău, fie aceştia rude, vecini, prieteni sau pur şi simplu oameni cu care te ciocneşti în diferite locuri şi în diferite împrejurări. În al doilea rând, înseamnă a renunţa la toate lucrurile vicioase, care ţin de plăceri şi de fală. În opinia ei, a căuta drumul spre Dumnezeu nu e una şi aceeaşi cu a căuta dru­mul spre o viaţă îndestulată, astfel spus, spre dobândirea de bunuri materiale. Bineînţeles, i-am încuviinţat această curăţenie a cugetelor, doar că am făcut o remarcă la noţiunile om şi avuţie.
Dumnezeu nu zice că nu-i bine să avem avere, ci că e rău dacă aspiraţia spre bogăţie devine o patimă. Pe munca noastră cinstită, avem tot dreptul să câştigăm o avere mai mică sau mai mare. Principalul e altceva: cum o folosim. Cei ce au o bogăţie, e bine s-o folosească gândindu-se la Dumnezeu, adică gândindu-se la aproapele care are mai puţin decît dânsul, care suferă de sără­cie, de boală sau de alte greutăţi. Aşa cum a lăsat povaţă înţeleptul Solomon: „Cel ce are milă de sărman, împrumută Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună” (Pilde, 19, 17).
Dar, într-adevăr, fericirea de a trăi împăcat cu Dumnezeu înseamnă mult mai mult în comparaţie cu fericirea de a fi bogat.Anume de aceea, Biserica declară mortale asemenea păcate cum sunt cămătăria şi iubirea de argint. Pentru că patima banului este una dintre cele mai puternice. Când omul cade în mrejele ei, mintea lui se întunecă, el nemaifiind capabil să judece, să se gândească la altceva decât la faptul de a se îmbogăţi. Şi tocmai în asemenea clipe de slăbiciune vine cel rău şi se cuibăreşte în sufletul omului, îndepărtându-l de Dumnezeu, înrobindu-l pe totdeauna, deci, ducându-l la pierzanie…
Pe de altă parte, este mult mai lesne să, te îmbogăţeşti din punct de vedere material, decât din punct de vedere moral. Oricât am înainta în timp, acest timp nu ne aduce nimic nou în valorile umane primordiale. Cu părere de rău, tot mai mult ne încredinţăm că civilizaţiile, una după alta, se perindă vertiginos pe pământ, însă puţin din ceea ce lasă în urma lor este cu adevărat valoros pentru spirit. Până acum, de-a lungul mileniilor, elementul material al vieţii umane le-a împins tot mai obraznic pe celelalte, întâi de toate pe cel moral. În activitatea omului de astăzi prevalează tot mai insistent – şi mai evident! – tendinţa de a se alege din ceea ce face cu un profit, de dorit, cu unul cât mai mare, indiferent de caracterul activităţii lui şi de consecinţele ei pentru alţi oameni, pentru mediul înconjurător etc. Ca rezultat, el, omul, degradea­ză tot mai mult, în goana după bunuri materiale pierzându-şi axa ce-l poate menţine într-o verticalitate morală. Pe când orice faptă a omului – oricât de mică – trebuie să aibă anume o temelie morală. Pentru că, în ultimă instanţă, calitatea vieţii nu depinde atât de mult de progresul tehnic, cel cu care se mândreşte actuala civilizaţie, cât ea depinde de moralitatea faptei ca atare. Orice progres, oricât de impresionant, îşi pierde valoarea în cazul în care el este imoral. Simplu şi, totodată, deloc simplu…
De la începuturile lumii şi până la ziua de astăzi, binele şi răul rămân a fi noţiuni constante pentru orice timpuri şi regimuri. În noţiuni variabile le preface omul, în măsura imoralităţii şi stricăciunii sale. Anume de aceea epistolele apostolului Pavel nu şi-au pierdut nici pînă acum semnificaţia şi misiunea lor de îndrumări pentru cei ce vor să ducă un mod de viaţă creştin. Bunăoară, în epistola sa către romani, Apostolul Pavel le-a vorbit acestora despre valoarea „omului lăuntric”, argumentând că „cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu” (8, 8), iar prin „dorinţa cărnii” subînţelegând pa­tima; „…dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii”, povăţuieşte el. Modul de viaţă pe care-l duc oamenii de astăzi, îndeosebi cei tineri, căzuţi în atât de multe patimi, nu dovedeşte oare că această învăţătură nu s-a învechit în cele aproape două milenii de când a fost adresată romanilor, că le-ar prinde bine şi acum multora şi multora dintre trăitorii pământului?!
În mileniul III, mulţi pământeni se consideră pe sine puternici şi superiori altora doar pentru că, în comparaţie cu alţii, au o stare socială mai înaltă sau deţin un capital mai mare, fiind, de fapt, slabi, pentru că îi slăbeşte orgoliul, setea de plăceri, drogurile, chiar şi tehnica modernă. De exemplu, o ultimă realizare din domeniu a omenirii, computerul, este pur şi simplu fantastică prin importanţa ei. Totodată, însă, ea îl înrobeşte pe om. Oamenii devin – de fapt, mulţi au şi devenit! – nişte roboţi, creierul cărora poate funcţiona doar fiind conectat la Internet. Iar Internetul, – de altfel, ca şi radioul, ca şi televiziunea – deseori prezintă o lume deformată, care, în ultimă instanţă, îl deformează şi pe cel care o urmăreşte. Pentru că, de regulă, nu este o lume a sufletului, ci a instinctelor.
În general, oamenii îşi imaginează că au dreptul să făptuiască orice pe pământ, fără a se gândi la consecinţe. Asta e cea mai mare greşeală, cea mai mare eroare şi rătăcire a lor. Dumnezeu le-a dat libertatea alegerii, însă ceea ce aşteaptă El de la fiecare dintre noi este făptuirea de bine. Calea faptei bune este cea care ne poate împăca cu Dumnezeu.
Sfântul Apostol Petru, şi în numele lui şi ceilalţi apostoli, este socotit te­melia pe care s-a zidit Biserica lui Hristos. Dar, dintre toţi apostolii, în acest sens, ei doi, adică şi Apostolul Pavel, au avut misiunea şi, respectiv, cinstea cea mai mare. Mai întâi, Sfântul Apostol Petru a propovăduit la Roma, ca­pitala Imperiului Roman de atunci, unde şi-a sfârşit zilele ca un mucenic şi unde astăzi se înalţă o foarte frumoasă catedrală ce-i poartă numele, vestită şi ea, împreună cu piaţa din faţa ei, în toată lumea. Sfântul Apostol Pavel, după cum am menţionat mai sus, este foarte cunoscut printre creştini, îndeosebi prin epistolele sale şi prin misionarismul pe care l-a făcut, călătorind mai mult decât toţi ceilalţi ucenici, mai mult decât ceilalţi apostoli, s-a străduit, a postit, a nimerit în primejdii pe mare, pe uscat, a fost judecat… Aşa că toţi creştinii ştiu – nu pot să nu ştie! – despre Afinţii Apostoli Petru şi Pavel. Că nu pretutindeni sunt biserici care să le poarte numele, asta-i altceva. La noi, mai mult de jumătate din biserici sunt închinate Sf. Ierarh Nicolae şi Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, aceştia, de regulă, fiind patroni ai casei. Doar în ultimul timp familiile tinere îi aleg ca sfinţă de cununie pe sfinţii mucenici Dumitru, Gheorghe şi Ioan Botezătorul; poate este vorba despre o tradiţie locală. Cum, bunăoară, în Rusia foarte multe biserici şi mănăstiri au hramul Adormirii Maicii Domnului.
Afară de faptul că port şi eu numele Petru ceea ce înseamnă că patronii mei sunt sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, anume ei, ca întâistătători ai Bisericii între celalţi apostoli, le acordă celorlalţi apostoli importanţa pe care o au, pe care au câştigat-o prin viaţa şi nevoinţele lor, prin propovăduirea lui Hristos şi prin întărirea Bisericii lui Hristos. Toate Bisericile Ortodoxe îi cinstesc anume ca pe întâistătători ai lor şi mai presus decât toţi sfinţii. În toată lumea, ei sunt mai presus – după Iisus Hristos, Maica Domnului şi Ioan Botezătorul. Tot ceea ceea ce au făcut ne demonstrează că cel mai mult s-au străduit să ne împace cu Dumnezeu, propovăduind pe pământ, împreună cu ceilalţi apostoli, pacea lui Hristos, încercând să ne dovedească şi ne convingă că cea mai scumpă pentru noi este anume ea, pacea cu Dumnezeu. Fiind împăcaţi cu Dumnezeu, suntem împăcaţi şi cu sufletele noastre şi, deci, putem fi împăcaţi şi cu cei din jurul nostru, chiar dacă ei ne-ar prigoni. Cele ce urmează să avem de suferit de la ei, oricum ar fi acestea, trebuie să le înţelegem, să le primim ca trimise, lăsate de Dumnezeu ca să le trăim fără a aduna în sufletele noastre ură, răutate ori sete de răzbunare. Adevăratului creştin aceste sentimente îi sunt străine, fiindcă el are în inima sa această pace cu Dumnezeu.
Adevărurile lui Dumnezeu sunt aceleaşi întotdeauna – şi ieri, şi astăzi, şi mâine… Noţiunea timp nu le influenţează în nici un fel. Ele nu se schimbă, fiind atemporale, veşnice. Ele sunt trainice şi durabile anume prin valabili­tatea lor pentru toate timpurile, în veci. Adevărul lui Hristos este mai presus de orice adevăr omenesc. Un adevăr omenesc poate fi valabil astăzi, la etapa respectivă, mâine el nu mai corespunde timpului, o generaţie sau alta poate cuteza să-l renoveze, să-l modernizeze, potrivindu-l cerinţelor zilei. Pe când la un adevăr al lui Dumnezeu nu putem adăuga nimic, suntem mai prejos de aşa ceva. Cel ce vrea să se apuce de aşa ceva ori chiar îndrăzneşte să se apuce, poate doar să strice – şi, de regulă, după cum ne convingem în multe exemple regretabile din viaţă, strică. Pentru că noi, oamenii, suntem mai prejos. Ne pot reuşi, să zicem, nişte modernizări în viaţa socială, în alte domenii, pe când în relaţia cu Dumnezeu nu avem ce schimba şi nici nu puten schimba, adevărul fiind unul şi acelaşi totdeauna. Şi omul de asemenea rămâne a fi întotdeauna acelaşi – mereu în faţa alegerii între patimi şi virtuţi, altfel spus, între bine şi rău…
Nici faptele apostolilor, nici epistolele lor, nici sfintele evanghelii, nici toată Sfânta Scriptură nu şi-au pierdut până acum şi nici nu-şi vor pierde vreodată valoarea. Pentru că adevărurule pe care le propovăduiesc au fost insuflate de Duhul lui Dumnezeu şi ele sunt netrecătoare. Unul din aceste adevăruri este cel despre care am vorbit în rândurile de mai sus: un bun creştin trebuie să trăiască în pace cu Dumnezeu…
Prot. Petru BUBURUZ, magistru în teologie, paroh al bisericii „Sf. Ap. Petru şi Pavel” (Sectorul Buiucani, Chişinău)