Mănăstirea Călărăşeuca – sihăstria de pe valea Nistrului. Locurile părăsite de oameni nu devin părăsite şi de Dumnezeu!
Pentru a afla de ce călugării se retrag în locurile mai puţin accesibile, pe care noi, oamenii, le numim părăsite de lume, ne putem referi la cuvintele Sfântului Tavst al Lerinului, care ne arată clar scopul celor retraşi în aceste locuri: „Nu ne-am adunat aici de dragul bunului trai, fraţilor, ci de dragul luptei, al unei lupte crâncene…, ne-am adunat în locaşul liniştit al duhului, ca din zi în zi neîncetat să ne învingem patimile”1. După spusele Sfântului Tavst, viaţa de mănăstire nu este una care îl face pe om să scape de neplăcerile acestei lumi, ci, din contra, una de luptă cu aceste neplăceri, o viaţă plină de ispite şi patimi, care trebuie biruite prin rugăciune. Rugăciunea, la rândul ei, are nevoie de colaborarea omului şi cu celelate virtuţi creştine.
Atfel de locuri găsim peste tot unde trăiesc creştini. Pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, unde creştinismul s-a răspândit destul de repede, sunt nenumărate complexe monastice în care, aşa cum am mai zis, locuitorii acestor lăcaşuri sfinte s-au retras aici nu pentru a scăpa de neplăcerile acestei lumi, ci pentru a se lupta cu ele şi a le învinge. Aşa s-a făcut că pe malul Nistrului, unde este punctul de frontieră dintre Republica Moldova şi Ucraina şi singura des-părţitură dintre oraşul basarabean Otaci şi cel ucraineam Moghilău, – care, de nu ar fi râul, ar alcătui un singur oraş, pentru că distanţa dintre ele este foarte mică, – acolo unde Nistru face un ocoliş printre stâncile de piatră de la poalele pădurii, se află cel mai frumos loc pentru a face un popas ca să te relaxezi atât fizic, cât şi sufleteşte şi care găzduieşte o obşte nănăstirească ce a ales ca să facă popas duhovnicesc aici, în mijlocul naturii, unde sunt numai ei cu Dumnezeu.
Despre Călărăşeuca se spune că, la început, ea a fost ca un schit al mănăs­tirii moldoveneşti cu hramul „Sfântul Sava”, care avea moşii în aceste ţinuturi şi care trimitea fraţii ca să lucreze pământurile mă­năstirii. Şi, pentru a nu le fi greu din cauza deplasărilor permanente, au îmfiinţat aici un schit, unde au trimis o parte din fraţii mănăstirii, care de acum înainte aveau să meargă la mănăstirea că­rei aparţineau dor din când în când. Schitul înfiinţat de ei se afla în mijlocul pădu­rii, iar prin partea de nord a lui trecea râul Nistru care, aşa cum am mai spus, făcea ocoliş împrejurul stîncilor de piatră din spatele mănăs­tirii. Numele i se trage de la primul sat din apropierea schitului, Călărăşeuca, dis­tanţa dintre sat şi schit fiind de 7 kilometri, iar încă la 3 kilometri de la sat este situat oraşul Otaci, locuitorii căruia, pe lîngă faptul că trăiau bine din punct de vedere material, erau şi buni creştini. De aceea, atunci când vieţuitorii schitului o duceau mai greu, ei aveau grijă ca să-i ajute.Unul dintre primii scriitori de la care aflăm adevărata istorie a mămăstirii Călărăşeuca este Episcopul Visarion Puiu, care, în anul 1919, scrie cartea „Istoria Mănăstirilor din Basarabia”. Cităm: „Mănăsirea Călărăşeuca se află în judeţul Soroca, la 60 de vrîste de Chişinău, nu departe de malul Nistrului şi în faţa oraşului Moghilău din Ucraina, într-un defileu din cele mai frumoase, format din dealuri stîncoase şi păduri seculare. Din actele vechi se vede că această monastire a fost un schit al monastirii moldoveneşti Sfântul Sava, închinată Sfântului Mormânt, şi era ca un metoc 2 în care stăteau trimişii monastirii moldoveneşti cu însărcinarea de a administra moşiile ce aveau prin aceste locuri”3. Episcopul Visarion Puiu nu indică nici o dată în ceea ce priveşte anul înfiinţării aşa-zisului schit din acele timpuri, dar găsim astfel de date în alte documente ale mănăstirii, care sunt de dată mai recentă, unde se menţionează: „Această mănăstire a fost la începutul veacului al XVIII-lea un schit al mănăstirii Sfântul Sava, unde trăiau monahii care administrau pământurile mănăstirii de unde venise, pământuri ce erau date de către credincioşi mănăstirii. În anul 1747 Maria Cantacuzino a dăruit şi ea aici un lot de pă­mânt pentru mănăstire”4.
La început, schitul avea o biserică mică, din lemn, foarte modestă, ridicată nu pentru o durată lungă de timp, ci pentru a se avea unde sţ se oficieze Sfintele Slujbe. Referitor la schimbările ce au avut loc în interiorul schitului şi mai cu seamă în biserica de care am amintit, tot Episcopul Visarion Puiu este cel care ne informează: „În 1780, când biserica veche din lemn n-a mai fost în stare a împlini nevoile sufleteşti ale monahilor, un creştin, Hagi Marcu Donici, din târgul Moghilău, de pe malul celălalt al Nistrului, cerând binecuvântarea patriarhului de la Ierusalim, Avraam, construi o biserică şi clopotniţă de zid, pe care o sfinţi în 1782 cu hramul „Adormirii”, pentru această faptă el a şi primit din partea patriarhiei blagoslovenia de a se numi epitrop pe viaţă al acestei mănăstiri cu drept de administrare a tuturor bunurilor ei şi a îngriji de părinţii trăitori în ea”5. Evenimentul care a avut loc îl mai găsim şi în altă parte, el este imprimat şi pe o placă ce se află în pronaosul bisericii şi care s-a păstrat până în zilele noastre, ea fiind singurul document de pe teritoriul mănăstirii, care a scăpat de mâna celor care au distrus toată averea istorică ce a existat până la ei pe meleagurile noastre.
Din revista teologică „Arhivele Basarabiei” din anul 1931, unde se face referire la un document vechi care până la perioada comunistă făcea parte din arhivele schitului, datând din anul 1776, aflăm că, până a fi numit Hagi Marcu Donici în funcţia de epitrop cu drept de administrare a schitului „cârmuitor al obştii a fost egumenul Samoil care nu s-a aflat mult timp la conducerea Mănăs­tirii” 6. Egumenul Samoil este amintit numai până la numirea lui Hagi Marcu ca epitrop, în continuare el fiind absent din toate documentele şi, dat fiind că este consemnat că nu s-a aflat mult timp la conducerea mănăstirii, este foarte posibil ca din acest moment să se fi retras înapoi la mănăstirea de metanie.
Hagi Marcu Donici a murit în anul 1809, atunci „stareţ al mănăstirii fiind Dosoftei care are sub cârmuirea sa 11 călugări”7. Odată venit ca stareţ iero­monahul Dosoftei, schitul se îndreaptă spre despărţirea de mănăstirea de care aparţinea, făcându-se toate demersurile necesare pentru a căpăta statutul său propriu de mănăstire, ceea ce peste o perioadă de timp se reuşeşte.
În 1813, moşiile mănăstririi încep a fi date în arendă, nelăsându-se spre folosinţă decât 300 de desetine, şi trece sub cârmuirea arhiepiscopului de Chişinău, fără a mai avea vreo legătură nici cu mănăstirea Sfântul Sava şi nici cu Patriarhia Ierusalimului. Ceea ce trebuie de menţionat este faptul că, până atunci, schitul nu avea nici o legătură cu arhiepiscopia de Chişinău, el supunându-se direct mănăstririi Sfântul Sava care, la rândul ei, se supunea Patriarhiei Ierusalimului, aceasta din urmă luând, în cazurile problematice, deciziile necesare referitor atât la mănăstire, cât şi la schit.
Stareţii despre care avem informaţii că ar fi activat aici până la trecerea schitului la statut de mănăstire sunt următorii:
1. Egumenul Samoil, care s-a aflat la cârma mănăstirii până la anul 1776.
2. Ieromonahul Pahomie. El este menţionat într-un singur document şi se presupune că ar fi cârmuit mănăstirea până la 1807, dar a fost îndepărtat din această funcţie din motive necunoscute, cel mai probabil – din cauza că se împotrivea alipirii mănăstirii de eparhia Chişinăului şi nu s-ar fi înţeles foarte bine cu Hagi Marcu Donici care, scăpând de acest ieromonah, a putut să conducă el însuşi mănăstirea.
3. Ieromonahul Lazăr, care a fost aici stareţ o perioadă de timp foarte scurtă, posibil, doar câteva luni ale anului 1809.
4. Ieromonahul Dosoftei. Acesta a stăreţit în acelaşi an, 1809, probabil, din a doua jumătate a anului, după care a fost destituit din funcţie ieromonahul Lazăr, dar nici despre el nu se ştie cât timp a păstorit.
Din momentul în care schitul Călărăşeuca a primit denumirea de mănăstire, supunându-se direct episcopiei de Chişinău, o perioadă de timp nu se mai cu noaşte cine a fost stareţ al ei; nu există nici menţiuni asupra numirii unui călu­găr în această funcţie administrativă odată cu atribuirea noului statut. E foarte posibil ca mănăstirea să fi rămas sub cârmuirea aceluiaşi ieromonah Dosoftei, care era stareţ şi în momentul despărţirii schitului Călărăşeuca de mănăstirea Sfântul Sava. Singura menţiune pe care o găsim în unele acte vechi este că: „În perioada de după dezlipirea schitului de Patriarhia Ierusalimului stareţii de aici erau numai de origine rusă”8. Până la anul 1821, nu se mai ştie nimic despre viaţa mănăstirii, de-abia după aceasta: „În luna lui iunie 1821 iegumenul Onisifor este numit stareţ la mănăstirea Călărăşeuca cu hramul Adormirii, iar în luna lui mai 1830 trece la mănăstirea Jabca, unde stă până în mai 1834”9. Din acest moment, se ştiu mai multe informaţii în ceea ce priveşte activitatea mănăstirii, precum şi povăţuitorii duhovniceşti, cărora li s-a încredinţat păsto­ria mănăstirii. „În data de 13 ianurie a anului 1830 la mănăstirea Călărăşeuca unde din pricina trecerii la altă mănăstire a stareţului care a fost până atunci, cu binecuvântarea episcopului, locului nostru este trimis stareţ la Călărăşeuca arhimandritul Nicandru Stratilă, care până atunci se găsea la mănăstirea Co-săuţi”10. Despre arhimandritul Stratilă mai ştim că de la Calaraşeuca pleacă, în anul 1833, la mănăstirea Dobruşa, unde ocupă tot scaunul de stareţ.
Din noiembrie 1833 şi până în mai 1834, egumenul Nicodim, care vine de la mănăstirea Jabca, este numit stareţ aici, pe malul Nistrului, iar peste jumă­tate de an el pleacă înapoi la mănăstirea Jabca unde a fost numit „inspector al seminarului Teologic de pe teritoriul mănăstirei de aici, unde va obţine în scurt timp titlul de magistru în Teologie”11. După el, în fruntea obştii vine în acelaşi an egumenul Inochentie, care se aşează în scaunul stăreţiei pentru o perioadă de 9 ani, adică până în anul 1834, şi care, după această îndelungată păstorie pe acest teritoriu mănăstiresc, pleacă la mănăstirea Hâncu, unde mai păstoreşte timp de 5 ani şi de unde trece la mănăstirea Curchi din judeţul Orhei, iar în 1850 îl găsim stareţ la mănăstirea Dobruşa.
Din anul 1843 şi până în anul 1848, nu se mai ştie nimic despre conduce­rea mănăstirii, iar din acest an, şi anume de la 16 iulie 1848 şi până în 1852, păstorul duhovnicesc şi bineînţeles şi îmgrijitorul administrativ este numit ieromonahul Serafim Chiperi. Anul următor este un an foarte rodnic în ceea ce priveşte rezultatele administrative de pe teritoriul mănăstirii. În acest timp pe teritoriul mănăstirii Călărăşeuca se începe construirea celei de a doua bi­serici, de către generalul-maior Nicolae Cerghez, sub stăreţia ieromonahului Ghedeon, care a intrat în această funcţie la sfârşitul anului 1852. Hramul bisericii a fost pus în cinstea Sfântului Mitrofan al Voronejului din Rusia, din ale cărui sfinte moaşte se păstrează şi aici o părticică.
După ieromonahul Ghedeon, cel care a reuşit să mai îmbunătăţească starea materială a mănăstirii în aceşti ani de stareţie a sa, la cârma mănăstirii este numit arhimandritul Gherman, care a stat în scaunul de stareţ până în anul 1866, iar lui i-a urmat egumenul Irinarh, care era de origine rusă şi care s-a ostenit în scaunul de stareţ până la anul 1893. În perioada egumenului Irinarh obştea mănăstirii nu era tocmai mare, ea avea 11 vieţuitori, dintre care erau şi români, dar erau şi ruşi, iar slujbele se făceau numai în slavonă.
Din punct de vedere al gospodăriei, mănăstirea nu stătea foarte rău, ea având 300 de desetine de pământ, o vie şi o prisacă, tot pământul fiind lucrat de monahi care, după cum bine ştim, nu erau tocmai mulţi la număr.
Se poate spune că această perioadă nu a fost una dintre cele mai rele pen­tru mănăstire, căci, totupi în aceşti ani s-a construit noua biserică cu hramul „Sfântul Mitrofan” al Voronejului şi din punct de vedere material situaţia s-a început a îmbunătăţi. Dar în această perioadă, pe care o putem numi una în­floritoare pentru mănăstirea Călărăşeuca, în scaunul de stareţ au urmat pe rând din anul 1893 până în 1894 ieromonahul Teoctist, iar după el a fost înscăunat egumenul Antim, care a stat aici din anul 1894 până la 1896. Despre stăreţia acestora din urmă nu se ştiu prea multe, ei fiind mai puţin cunoscuţi în viaţa mănăstirii, iar în timpul lor mănăstirea aflându-se într-o oarecare decădere.
De acum înainte, stareţ al mănăstirii va deveni egumenul Iona, care nu se va despărţi de acest lăcaş sfânt timp de 20 de ani, adică până în momentul în care mănăstirea nu va mai fi populată de bărbaţi, ci îşi va schimba statutul şi în viitor va fi de călugăriţe. Până la acel moment trebuie de spus că în timpul acestui ultim stareţ, egumenul Iona, situaţia mănăstirii din nou a fost îmbu­nătăţită. Despre el se spune că „se trage dintr-o familie de răzeşi, că. făcând carte la şcoala populară din satul natal, în 1881 a intrat la ascultare la mă­năstirea Frumoasa, unde în 1884 a fost hirotonit întru diacon, în 1887 devine econom al mănăstirii, iar peste un an devine ieromonah. Peste 5 ani el a fost transferat la mănăstirea Hârjauca. În 1896 a venit la mănăstirea Călărăşeuca, unde, la 4 martie acelaşi an, este numit stareţ. Prin decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 3-9 aprile 1898, pentru mari merite pe tărâm bisericesc a fost ridicat la rangul de egumen. Pentru serviciul ireproşabil el a ost decorat de către Sfântul Sinod cu cruce, iar nu la mult timp conducerea Societăţii Crucea Roşie l-a decorat cu o medalie pentru participarea energică la activitatea societăţii în anii războiului ruso-japonez din 1904-1905”12.
În 1911, egumenul Iona împreună cu obştea au finisat construcţia bisericii din piatră cu hramul „Sfântul Ierarh Mitro-fan”, două corpuri de chilii prin părţi, au făcut şi alte îmbunătăţiri gospodăreşti. În perioada stăreţiei lui, la Călărăşeuca erau mulţi călugări cărturari. Ieromo­nahii Ghelasie, Iosaf şi Iona învăţase carte în casele părinteşti, ierodiaconul Iliodor, călugării Vitalie13 şi Sava învăţase chiar în mănăstire, ieromonahul Teodosie şi ierodiaconul Gherman învăţase în şcoli săteşti, iar ieromonahul Antoniu absolvise şcoala spirituală din Edineţ.
În acest timp în care la mănăstirea Călărăşeuca s-au însuşit multe îmbună­tăţiri, atât materilae, cât şi duhovniceşti, Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a luat mai multe decizii la nivel de Patriarhie, întreprinzând şi unele măsuri pentru adaptarea vieţii mănăstireşti potrivit nevoilor vremii. Principala măsură a fost introducere vieţii comune în mănăstiri.”Sfântul Sinod, prin ucazul numărul 15020 din 7 noiembrie 1909, a dispus ca şi mănăstirea Călărăşeuca, împreună cu alte mănăstiri, să fie transformată în mănăstiri chinoviale”14.
Dacă mănăstirea a traversat această perioadă fastă din timpul stăreţiei egu­menului Ioan, în care s-au făcut foarte multe schimbări, atât de ordin interior, cât şi de cel exterior, a conducerii de vârf a Bisericii Ortodoxe Ruse, mănăstirea de acum va fi părăsită de către călugări şi aici va fi aşezată o obşte de maici.
Nevoinţa maicilor de la Călărăşeuca
Episcopul Visarion Puiu ne spune că această schimbare radicală a avut loc „în anul 1916 ca urmare a împrăştierii monahilor pe la alte mămăstiri, iar la Călărăşeuca sunt aduse călugăriţe refugiate de la monastirea Virov, din Polonia rusască, având ca stareţă pe egumenea Ambrozia ce a stat din 1916 până la 1918”15.
După egumena Ambrozia, locţiitoare a rămas monahia Nona până la 16 ianuarie 1919. Aceasta plecând în Ucraina, ca stareţă provizorie a devenit monahia Iraida, până la 5 martie 1919, după care conducerea mănăstirii a fost încredinţată unui comitet de trei maici şi doi preoţi din parohiile din vecină­tatea mănăstirii. La 1 octombrie acelaşi an a fost numită ca stareţă monahia Taisia Şevcenco. În data de 7 noiembrie 1919 la Călărăşeuca a fost introdusă viaţa chinovială.
Peste un an de zile, Episcopul Visarion Puiu binecuvântează ca pe teritoriul mănăstirii să se înfiinţeze o şcoală pentru pregătirea tipiconală a fetelor, un atelier de confecţionare a veşmintelor bisericeşti şi o ţesătorie. Nu peste mult timp a luat fiinţă şi un orfelinat pentru copii, care se aflau în grija maicilor. Egumena Taisia a stăreţit mult timp aici, timp în care mănăstirea înflorea din toate punctele de vedere. Averea mănăstirii „era constituită din 50 ha de pă­mânt arabil, 3 ha de vie şi livadă, 6 ha de grădini, un iaz şi 40 ha de pădure. Comunitatea monahală întrunea 110 maici şi surori de ascultare”16.
Egumena Taisia a păstrat pe teritoriul acestei mănăstiri buna ordine care trebuie să fie în interiorul unui complex monastic. Tot ea a fost cea care a reparat cele două biserici, prima având hramul „Adormirii Maicii Domnu­lui”, iar a doua fiind cu hramul „Sfântul Mitrofan al Voronejului”. A reparat toate chiliile unde locuiau maicile, iar după aceasta a reconstruit magaziile şi gardul. După ce egumena Taisia s-a retras din scaunul de stareţă, în locul ei a fost numită monahia Anastasia, după care în această funcţie a venit monahia Eleonora, despre care nu se cunosc prea multe informaţii, ele fiind menţio­nate numai într-o listă unde sunt enumerate toate stareţele care au condus mănăstirea Călărăşeuca, nefiind menţionaţi anii în care au stăreţit, ci numai atâta că sunt puse într-o ordine fiecare după cine a urmat în acest scaun. Se cunoaşte că în anul 1936 conducerea obştii îi revine monahiei Veronica, ea avînd sub oblăduirea ei 120 de monahii şi surori, iar averea s-a păstrat aceeaşi care era şi în timpul egumenei Taisia. Într-o dare de seamă din anul 1936 a stareţei mănăstirii către eparhia Chişinăului se conţine următoarea descrire: „Călugăriţele din mănăstirea noastră duc o viaţă de obşte. Munca se face în comun şi, respectiv, averea este a tuturor maicilor”17.
În ceea ce priveşte munca fizică, maicile se descurcau singure, ocupân-du-se de toate treburile gospodăreşti necesare mănăstirii. Pe lângă munca pe care o depuneau, participarea la slujbe era obligatorie pentru toate maicile, indiferent de ascultarea pe care o aveau. „În ficare seară se face vecernia şi utrenia cu miezonoptica, iar dimineaţa la ora 5 se face liturghia după care se face tedeum sau acatist”18.
În nici un document din aceşti ani nu se consemnează cine a fost duhovnic la această mănăstire. Se prea poate că din simplul motiv că mănăstirea Rudi, care era de bărbaţi şi nu se afla la o distanţă foarte mare de Călărăşeuca, unii din ieromonahii de acolo aveau obligaţia să vină aici pentru a săvărşi sfintele slujbe şi a mărturisi maicile.
Viaţa monahală de la mănăstirea Călărăşeuca în această perioadă era liniş­tită, organizarea interioară a obştii era foarte bine pusă la punct, ficare având ascultarea lor. Dar de acum înainte asupra lăcaşelor sfinte din această ţară încep a se năpusti nori negri, căci vine anul 1960, în care încep prigoanele. Însă până la acel an a mai existat o perioadă grea pentru mănăstire şi, de fapt, pentru toţi locuitorii din această ţară, căci anul 1946 a fost un an de secetă, în care foarte mulţi oameni au murit din cauza că nu aveau cu ce se întreţine. Maicile şi surorile din mănăstire au îndurat aceeaşi foame ca toată lumea. Din puţinul cu care se alimenta mănăstirea, ele aveau grijă să hrănească şi pe acei care nu aveau nimic ce mânca şi veneau la mănăstire pentru a fi miluiţi.
După ce au trecut anii de grea foamete, principala ocupaţie pe care o aveau maicile era munca la gospodărie. Numărul maicilor de la mănăstire nici de această dată nu era prea mic. Aşa se face că în anul 1949 în mănăstire se aflau 44 de călugăriţe şi 48 de surori de ascultare. La dispoziţia lor aveau 23 ha de pământ arabil, 0,75 ha de livadă, 0,5 ha de grădină. Pe lângă pământul pe care îl aveau de lucrat, mai aveau şi 4 cai, 2 boi, 2 viţei şi 32 de oi. Din această muncă zilnică se adigura existenţa persoanelor care locuiau în mănăstire. Dar atunci când ni se pare că toate merg bine, apare şi ceva care ne stă în cale. Aşa s-a întâmplat şi cu mănăstirea. Autorităţile de stat au început să prigonească bisericile şi în special complexele monahale. Toate mănăstirile au fost obligate ca din veniturile şi din avutul lor să predea lunar statului mai mult de 50% din cele obţinute în urma acestor munci gospodăreşti. În special produsele agricole, erau luate în totalitate de către stat. „În anul 1950, mănăstirea Că-lărăşeuca a predat statului 8600 kg de cereale, 440 kg de carne, 1000 litri de lapte, 33 kg de lână, 400 kg de fructe. Planul cerut de stat a fost îndeplinit. Venitul pe acest an de la gospodăria mănăstirii a constituit 24 433 de ruble, iar de la activitatea bisericilor s-au încasat 117 633 de ruble. Impozitul plătit de mănăstire pe venit a fost de 12 735 de ruble”19. Oficialul care reprezenta la Moscova activitatea Bisericii Ortodoxe din Basarabia a spus în faţa Comisiei Patriarhale din capitala rusă că „la mănăstirea Călărăşeuca principalul gen de gospodărire este agricultura. Se gospodăreşte în mod primitiv. Pământul se lucrează prost, iar clădirile necesită reparaţie”20. În acelaşi an mănăstirea a fost obligată să cedeze colhozului din localitate 2,3 ha de pământ. Presiunile din partea autorităţilor creşteau. Cu toate acestea, numărul locuitorilor mănăstirii nu scădea, din contra, el era în creştere. Dintr-o statistică ce se află în arhivele Mitropoliei din Republica Moldova aflăm că „în anul 1958 mănăstirea dispu­nea de 41 ha de pământ arabil, iar numărul obştii era de 87 de maici şi 50 de surori de ascultare. Conform vârstei, maicile erau repartizate astfel: între 18 şi 30 de ani erau 4 maici, între 30 şi 40 de ani erau 15 maici, între 40 şi 50 de ani erau 11 maici, între 50 şi 55 de ani erau 8 maici, între 55 şi 60 de ani erau 15 maici, iar între 60 şi 70 de ani erau 15 maici. Erau 4 maici care depăşeau vârsta de 80 de ani”21. Aceste date se referă numai la călugăriţe, fără surorile de ascultare, despre ele nefiind menţionat nimic în ceea ce priveşte vârsta lor nedie. „Maicile şi surorile munceau la câmp, la oloiniţă, la prisacă şi la grajd, îndeplinind orice muncă fizică” 22. Numărul chiliilor era de numai 65, probabil că locuiau câte mai multe într-o chilie.
Creşterea numărului de monahii şi surori în mănăstire a creat nelinişte în rândurile autorităţilor. Aşa s-a întâmplat că s-au făcut mai multe demersuri ale unor personalităţi de stat pentru a împiedica activitatea mănăstirilor cu număr mare de vieţuitori. În special mănăstirea Călărăşeuca a fost vizitată prima, pentru că la acel moment avea cel mai mare număr de maici de pe teritoriul ţării noastre. Dacă atunci, în 1959, situaţia a fost amorţită, auto­rităţile neputând face nimic, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre anul 1960. Acest an pentru Biserica Ortodoxă din Basarabia este anul când încep durerea şi suferinţa, pe care le va suporta credinţa din sufletele cretinilor care au păstrat-o de la strămoşii lor.
Odată cu această suferinţă a întregului popor ortodox basarabean, încep şi zilele negre pentru mănăstirea Călărăşeuca, care va avea soarta pe care au avut-o toate mănăstirile de aici. De multe ori ne întrebăm de ce aceste lucruri se întâmplă tocmai atunci când toate merg bine şi nimeni nu se gândeşte că va fi vreun obstacol?Aceasta a fost şi situaţia mănăstirii Călărăşeuca, care în anul 1960, fiind sub oblăduirea monahiei Platonida, avea o obşte de 80 de persoane, iar averea ei era de 140 ha de moşie, dintre care 60 ha pământ arabil, iar 40 ha constituiau viile, livezile şi pădurile ce intrau tot în proprietatea mănăstirii. Pe lângă pământ, mănăstirea mai avea o moară, două blocuri cu două etaje şi încă patru case mari, în toate acestea fiind amplasate chiliile maicilor. La o distanţă nu prea mare de mănăstire se afla ferma ce intra tot în componenţa proprietăţii ei. Pe lângă toate acestea, nu cu mult înainte bisericile mănăstirii ieşiseră din reparaţie, fiind foarte reuşit înnoite.
Aşadar, atunci când mănăstirea traversa o perioadă de linişte duhovni­cească continuă, se aprinde şi focul care mocnea de mult şi în care acum s-a aruncat substanţa de la care a izbucnit în flăcări tot ceea ce însemna Credinţă. Mănăstirea Călărăşeuca a rezistat timp de un an printre acele flăcări fierbinţi, iar în anul 1961 aceste puteri necruţătoare şi fără de Dumnezeu au prăbuşit tot ce s-a format timp de aproape două veacuri aici, pe malul Nistrului, unde părea că nimeni nu putea să tulbre liniştea din mijlocul pădurii.
Acolo unde cândva se auzea numai ciripitul păsărilor şi murmurul apei râu­lui Nistru, care ocoleşte mănăstirea, de acum înainte se vor auzi morocănoase glasuri strigând: „Să scoatem călugăriţele de aici şi să facem spital pentru cei bolnavi! Iar icoanele să fie aruncate!”.
Ziua cea tristă este 8 iunie 1961, când cei de la conducerea raionului au venit cu decretul de lichidare a mănăstirii, iar călugăriţele şi surorile au fost scoase cu forţa de pe acest teritoriu care, la despărţire, a fost udat cu lacrimile maicilor ce sufereau pentru adevărata credinţă şi de acum nu vor mai avea liniştea ce au avut-o aici, ci vor suferi permanemt o tulburare sufletească, căci aceşti duşmani permanemt le vor aţine drumul vieţii, în care ficare trecător nemilos va da cu „picioru”.
Apa Nistrului nu va mai curge aşa limpede şi liniştită, cum curgea până acum, iar deasupra ei vor pluti icoanele şi hainele ce rămăseseră de la maicile care nu au avut dreptul să ia nimic cu ele.
De acum înainte pe teritoriul mănăstirii va activa un spital pentru copii cu handicap psihic. Bisericile au servit pentru depozitarea lucrurilor spitalului, iar una din ele chiar a fost transformată în club. Din anul 1989, spitalul de aici nu va mai activa, pentru că în condiţiile care din an în an s-au înrăutăţit nu mai era posibil de trăit; teritoriul a fost dat în folosinţă unei gospodării agricole din localitate, unde au început să trăiască oameni veniţi din alte părţi.
Din anul 1990, teritoriul este părăsit şi de aceste persoane. Mănăstirea a rămas fără pază şi pe nimeni nu-l mai interesa soarta ei. De acum înainte ea va fi prădată complet de către locuitori ai satului, aici rămânând doar zidurile care nu mai aveau nici ele putere să reziste.
Apa trece, pietrele rămân. Anii de după redeschidere
Atunci când nimeni nu se gândea că cineva se va mai încumeta să trăiască pe teritoriul acestei mănăstiri, căci dezordinea era de nedescris, s-au în­ceput tratative cu conducerea ţării pentru redeschiderea mănăstirii. Situaţia revenise la normal şi Biserica nu mai era prigonită ca în anii trecuţi, ea, în sfârşit, fiind altcumva privită de către autorităţi. În aşa fel se face că pe data de 3 mai 1991, după mai multe eforturi depuse de feţele bisericeşti sus-puse din acea perioadă, se semnează actul de redeschidere a mănăstirii Călărăşeu-ca. Statutul mănăstirii a rămas acelaşi ca şi înainte de închiderea ei, adică încoace au fost trimise tot maici, nefăcându-se nici o modificare în ceea ce priveşte regulamentul de ordine interioară. Primele trei maici care au păşit pragul mănăstirii după redeschiderea ei ai fost Emilia, Serafima şi Feodosia. La 2 octonbrie 1991, la Călărăşeuca a fost trimis şi un duhovnic în persoana ieromonahului Irineu, care să se îngrijească de povăţuirea duhovnicească a maicilor. Tot el a fost numit şi în funcţia de administrator al mănăstirii.
Astfel, viaţa monahală de la Călărăşeuca a început din nou. Maicile, din primele zile în care s-au stabilit aici, au început să facă ordine pe teritoriul mănăstirii, care era o adevărată movilă de risipituri. În anul 1992 a mai venit un slujitor bisericesc, şi anume ieromonahul Zosima. La 1 noiembrie 1995 mănăstirea întrunea 10 călugăriţe şi doi preoţi-duhovnici. Averea ei era de 5 ha de pământ arabil şi un iaz. Până în anul 1998, mănăstirea a fost administrată, aşa după cum am mai spus, de ieromonahul Irineu, care în anul 1996 a fost ridicat la treapta de egumen, iar în ultimii ani de activitate în funcţia pe care o avea a fost ridicat la o altă treaptă, şi anume la cea de arhimandrit.
De-abia în anul 1998 în funcţia de stareţă a fost numită monahia Emilia, care era printre cele trei maici care au poposit la Călărăşeuca după redeschiderea mănăstirii. Imediat după numirea ei în această funcţie, s-a început reparaţia bisericii „Sfântul Mitrofan”, care se afla într-o stare dezastruoasă. Monahia Emilia s-a aflat în frunrea obştii numai câteva luni, căci la 18 decmbrie 1998 conducerea mitropolitană a decis ca ea să fie înlocuită de către egumena Maria. În momentul instalării noii stareţe, obştea era formată din 12 maici şi 3 surori de ascultare.
La sfârşitul anului 1998, la nordul Basarabiei, şi anume în judeţul Edineţ, se înfiinţează o nouă episcopie, în fruntea ei fiind numit Prea Sfinţitul Dori-medont Cecan. De acum înainte, mănăstirea Călărăşeuca va fi sub oblăduirea noii eparhii. Egumena Maria, care ocupa aici locul de stareţă, este transfera­tă, tot în calitate de stareţă, la mănăstirea Rudi, iar aici este adusă ca stareţă monahia Eufrosinia, care a venit de la mănăstirea Căuşeni cu hramul „Sf. Maria şi Marta”, din sudul ţării, împreună cu câteva maici de la mănăstirea sus-numită.
În acest timp au fost renovate toate chiliile. Nu peste mult timp au fost aduşi aici şi unii studenţi de la seminarul teologic de pe teritoriul mănăstirii Noul Neamţ, unii activând în corul episcopului, iar alţii fiind ipodiaconi. Obştea mănăstirii a crescut până la 35 de maici şi surori de ascultare. Pe lângă corul de studenţi ce se stabiliseră aici, s-a format un cor de maici de care se ocupa profesoara de muzică bisericească Xenia Ciumacenco de la Liceul Teologic de fete cu hramul „Sf. Elizaveta” din oraşul Edineţ.
Lucrările de reparaţie a bisericii „Sf. Mitrofan”, care au fost începute în timpul când stareţă era monahia Emilia, au fost finisate în anul 1999. Pe lângă aceasta, au mai fost renovate alte două corpuri de chilii, precum şi încăperile unde se cocea pâinea şi prescurile. Pictura din interiorul bisericii „Sf. Mitro-fan” a fost realizată de către pictorul Pavel Guţu din oraşul Briceni. A fost instalat şi un alt iconostas, confecţionat de către un creştin pe nume Leonid Romanid şi susţinut financiar de domnul Vasile Traghira, care se afla în func­ţia de primar al oraşului Otaci. În aceste condiţii, la 6 decembrie 1999, Prea Sfinţitul Doremidont, episcop de Edineţ şi Briceni, a oficiat slujba de Sfinţire a bisericii „Sf. Mitrofan” din interiorul mănăstirii.
Cu ajutorul material al unui credincios pe nume Ivan Certan, în anul 2001 s-a ridicat o arcadă la intrarea în mănăstire, care are formă de clopotniţă. Aproximativ la 300 de metri de mămăstire se află câteva izvoare, despre care se spune că sunt cu apă tămăduitoare. Deasupra unuia din aceste izvoare, la iniţiativa credincioşilor din sat şi a maicii stareţe, s-a ridicat un paraclis, lucrările fiind încheiate în anul 2002.
Fiind de acum o mănăstire cu un număr de vieţuitori destul de mare, a fost nevoie ca în apropierea ei să se pună bazele unei gospodării pentru în­treţinerea obştii. Aşa se face că în anii 2003-2004 lucrările de construcţie a acestei gospodării au fost duse la bun sfârşit. Tot în aceşti ani s-a terminat şi renovarea Stareţiei, precum şi s-au adus într-o ordine mai bună şi cele trei izvoare, care încă se mai aflau într-o stare ce lăsa de dorit. În cele din urmă, au mai fost construite câteva depozite pentru păstrarea cerealelor mănăstirii şi s-a pus temelia unui atelier de lemnărie, unde lucrează duhovnicii.
La etapa actuală, mănăstirea Călărăşeuca se bucură de o bună organizare pe toate tărâmurile. Obştea mănăstirii este alcătuită din 36 de persoane, printre care sunt 9 monahii, 12 rasofoare, 14 surori de ascultare şi o schimonahie. Pentru pregătirea duhovnicească a maicilor şi surorilor au fost numiţi doi duhovnici: egumenul Zosima Vacarciuc şi ieromonahul Agafanghel Roman. Stareţa mănăstirii este aceeaşi egumenă Eufrosinia care a fost adusă aici încă la sfârşitul anului 1998. La această dată, mănăstirea dispune de 5 ha de pământ, de un iaz ce se află pe teritoriul ei şi de o gospodărie bine organizată. Maicile nu duc lipsă de locuinţă, având fiecare chilia ei.
De sărbătorile mari şi Duminicile, slujbele în biserici se fac după cum e ano­timpul, iarna – în biserica „Sf. Mitrofan”, iar vara – în biserica „Adormirea Maicii Domnului”. În zilele de rând, indiferent ce anotimp este, slujbele se săvârşesc în paraclis. În fiecare dimineaţă, la ora 5, se oficiază Sfânta Liturghie, iar seara, de la ora 6, se face vecernia, utrenia şi miezonoptica. În fiecare vineri se face Sfântul Maslu. În fiecare zi după Sf. Liturghie se citeşte acatist în funcţie de care sfânt se pomeneşte în acea zi sau cum sunt rânduite de duhovnicii mănăstirii. Slujbele se ţin şi în limba română, dar şi îm slavonă, pentru că mănăstirea, aflându-se la hotar cu Ucraina, deseori este vizitată şi de către locuitori ai acestei ţări.
Atunci când mănăstirea a fost închisă şi destrămată, nimeni nu se mai gândea că pe acest teritoriu va mai locui cineva. Dar iată că Dumnezeu nu a uitat lucrul mâinilor sale. Acum cei mai mulţi dintre cei care merg şi vizitează mănăstirea Călărăşeuca parcă nu ar crede că în timpul comunismului ea a fost distrusă aproape complet, căci de atunci au mai rămas doar pereţii zidurilor, cărora nici lor nu le mai trebuia mult până se vor prăbuşi. E adevărat faptul că şi regretatul episcop Doremidont a avut o mare grijă de mănăstire.
La fiecare vizită pe care am făcut-o ca simplu creştin la mănăstirea Călă-răşeuca, simţeam din ce în ce mai mult schimbările în bine de aici, atât cele de ordin material, dar mai ales cele referitoare la viaţa duhovnicească a ei. Blândeţea, smerenia, milostenia, răbdarea şi nu în ultimul rând rugăciunea sunt virtuţile pe care se pune temelia scopului final pe care îl urmăresc persoanele ce vieţuiesc aici. Eate o mare bucurie sufletească pentru toţi creştinii noştri faptul că mănăstirea Călărăşeuca, după toate nenorocirile prin care a trecut, a renăscut, devenind ceea ce a fost – un adevărat tezaur spiritual, aici fiind păstrată cu sfinţenie tradiţia adevăratei credinţe ortodoxe.

Andrei RUREA,
student în anul IV la Facultatea de Teologie Ortodoxă
din Cluj-Napoca, România

Note
1.
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, pag. 476.
2.
Metoc înseamnă mănăstire mică subordonată administrativ unei mănăstiri mai mari.
3.
Visarion Puiu, Mănăstirile din Basarabia, Chişinău, 1919, pag. 63.
4.
Arhiva mănă stirii Călărăşeuca, pachet nr. 3/1921, f. 31.
5.
Visarion Puiu, op. cit., pag. 64.
6.
Constantin Tomescu, Ştiri cartografice din Biserica Moldovei, în rev. „Arhivele Basarabiei”, nr. 2, 1931, pag. 73.
7.
Teodor Bulat, Lista stareţilor de mănăstirile din Basarabia la anul 1809, în rev. „Arhivele Basarabiei”, nr. 1, 1932, pag. 119.
8.
Ion Petcu, Stareţi ruşi în mănăstirile de pe teritoriul Basarabiei, în rev. „Biserica basarabeană – organul eparhiei Hotinului”, nr. 1, 1942.
9.
Rev. „Arhivele Basarabiei”, nr. 1, 1933, pag. 86.
10.
Rev. „Basarabia Creştină”, nr. 4, 1935, pag. 17.
11.
Rev. „Arhivele Basarabiei”, nr. 4, 1935, pag. 38.
12.
Buletinul eparhiei de Chişinău, Chişinău, 1930, nr. 9, pag. 301.
13.
Acest monah deţinea şi funcţia de econom al mănăstirii pe timpul egumenului Iona.
14.
Lăcaşuri sfinte din Basarabia, Ed. Alfa şi Omega, Chişinău, 2001, pag. 18.
15.
Visarion Puiu, op. cit.
16.
Vasile Trofăilă, Mănăstirea de maici Adormirea Maicii Domnului din Călărăşovca, Chişinău, 2006, pag. 11.
17.
Arhiva mitropoliei Chişinăului, dosar. nr. 778/1936, f. 229.
18.
Arhiva mitropoliei Chişinăului, dosar nr. 778/1936, f. 230.
19.
Arhiva mănăstirii, dosar nr. 83/1950, f. 331.
20.
Arhiva organizaţiilor social-politice din Republica Moldova, dosar mr. 593/1950, f. 30.
21.
Arhiva mitropoliei Chişinăului, dosar nr. 231/1958, f. 218.
22.
Vasile Trofăilă, op. cit., pag. 9.

 

 

 

Anunțuri