La 6 octombrie 1912, la Şestaci, veche aşezare de răzeşi (cărturarul Şerban Cioculescu numea răzeşimea „aristocraţia Moldovei”) de la hotarul dintre judeţele Soroca şi Orhei, vedea lumina zilei Serghie-Sergiu, al şaselea din cei zece copii ai agri­cultorilor răzeşi Cozma şi Evdochia Roşca. Ca toţi fraţii şi surorile lui, a supt odată cu laptele mamei iubirea de Dumnezeu şi de Biserică, de neam şi de pământul strămoşesc. După clasele primare parcur­se în satul natal, a absolvit două şcoli cu o poziţie prestigioasă în sistemul de învăţământ românesc: Seminarul Teologic „Gavriil Bănulescu-Bodoni” (1924-1932) şi Facultatea de Teologie (1932-1936), ambele din Chişinău. Diploma de licenţă în teolo­gie, având tema de Drept canonic „Preotul şi politica”, o ia în 1938, primind calificativul „cum laudae”. În acelaşi an 1938, se înscrie la doctoratul în Teo­logie, la disciplina Pastorală şi Catehetică, predată la catedra arhimandritului Iuliu Scriban. Subiectul ales: „Predica românească în Basarabia, în perioada 1818-1918”. Doamne, ce subiect! Să cauţi în hăţişul unui secol de opresiune rusească: preoţi prigoniţi, cărţi de cult arse, limba română scoasă din Şcoală şi din Biserică, rădăcina vie a românismului, şi unde? în predică, în adresarea directă, la persoana I, a preotului către enoriaşi, spre luminare şi învăţătură – grea, minunată întreprindere! Mari trebuie să fi fost dorinţa şi preocuparea Părintelui Sergiu de a demonstra pe orice cale românitatea provinciei sale na­tale, de s-a angajat într-o lucrare de asemenea anvergură, cu asemenea grad de dificultate. Din păcate, evenimentele care au urmat nu i-au îngăduit să-şi ducă la bun sfârşit lucrarea.
În aceeaşi perioadă, între anii 1938 şi 1940, parcurge cu calificativul „ex­cepţional” cursurile Seminarului Pedagogic Universitar din Chişinău, susţinând examenul de capacitate la specialitatea Religie, la Bucureşti, în refugiu. La 17 iulie 1939, e hirotonisit diacon pe seama bisericii „Sfântul Ale­xandru” din Chişinău, iar la 19 decembrie 1941 e hirotonisit preot pe seama bisericii „Sfatul Ţării” din capitala Basarabiei, fiind de­taşat, tot atunci, la capela liceului chişinăuian „Alecu Russo”, ca preot şi ca profesor de Religie, unde va funcţiona până în aprilie 1944. În septembrie 1942, cu binecuvântarea Î.P.S. Efrem Tighineanul, Arhiepiscopul Chişinăului şi Mitro­politul Basarabiei, este ridicat la rangul onorific de iconom. Peste trei decenii, în februarie 1976, P.F. Iustinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, îi va acorda gradul ierarhic de preot iconom stavrofor, pentru activitatea pastorală, şi dreptul de a purta crucea patriarhală.
Între anii 1940 şi 1941, este director de studii (supraveghetor de ordine) la internatul Facultăţii de Teologie.
Din aprilie 1944, odată cu al doilea refugiu, pentru părintele Sergiu vine o vreme de peregrinări. Astfel, până în 1947, a slujit la parohia „Sfântul Nicolae Belivacă” din Craiova. În 1948, vine la Bucureşti, întâi la Mănăstirea „Radu Vodă”, apoi este detaşat ca preot la capela azilului „Elena Doamna” şi, toto­dată, va preda Religia la Liceul Industrial de Fete, funcţionând acolo până la 5 decembrie 1948, când este arestat. A servit cauzei apărării Bisericii strămoşeşti şi a drepturilor poporului român şi printr-o intensă activitate cultural-publicistică. Înzestrarea naturală, solicitată de interesul viu pentru tot ce privea provincia natală, România în ansamblu, de provocările istoriei acelor vremuri, l-au propulsat în prim-planul gazetăriei basarabene.
Student fiind, în toamna anului 1935, este ales preşedintele Societăţii Studenţilor Teologi „Petru Movilă”. Conştient că religia este prima formă de cultură, se angajează într-o vie activitate social-culturală, impulsionată de In­stitutul Social Român al profesorului Dimitrie Gusti. Unind forţele studenţilor cu cele ale sătenilor, sub auspiciile Astrei Basarabene, înfiinţează în satul natal Căminul Cultural „Dr. Fr. Popp”, pe care îl va sprijini în continuare pe tărâm cultural şi obştesc-gospodăresc. Răspunde cu avânt iniţiativei Institutului Social
Român, Regionala Basarabia, participând la patru campanii monografice, între 1936 şi 1939, ocazie cu care studiază viaţa satului, în diferitele sale manifestărei sociale, cu accent pe cele religioase şi spirituale, în localităţile Nişcani (Lăpuş-na), Copanca (Tighina), Vâ-prova (Orhei), Popeştii de Sus (Soroca). Rezultatele cercetă­rilor le publică în Buletinul Institutului Social Român din Basarabia, unul dintre aceste rezultate fiind substanţialul studiu „Problema calendarului îndreptat în satul Nişcani, judeţul Lăpuşna”. Prezenţa efervescentă la sărbătorile literar-culturale ale Chişinăului, predicile, conferinţele, inclusiv radiofonice, ţinute la Chişinău, la Iaşi şi în alte localităţi pe teme patriotice, ca: iubirea de ţară, valorile Patriei, ale provinciei natale, în­tregesc aria activităţii sale.
Practică publicistica neîntrerupt, din 1932 şi până în 1944, la Chişinău şi la Bucureşti, fiind, pe rând, reporter, corector, secretar de redacţie, colaborator şi editor al mai multor publicaţii: „Cuvânt moldovenesc”, „Basarabia”, „Gândul Neamului”, „Raza”, „Gazeta Basarabiei”, „Zorile”, „Gând basarabean”, „Mi­sionarul”, „Luminătorul”, „Basarabia, ziarul noii vieţi româneşti”. A mai editat, împreună cu studentul teolog Ioan Popovici, săptămânalul „Glasul Tineretului” (1933), iar în 1936 scoate revista bilunară „Tribuna Tineretului”, avându-i ca redactori pe poetul Sergiu Matei Nica şi pe viitorul preot şi publicist Alexandru Bardieru. Istoricul Alexandru Boldur semnalează revista laudativ, subliniind caracterul ei creştin şi naţional, acurateţea scrisului, orientarea gândiristă, et­nografică, în spiritul concepţiei profesorului şi filosofului Nichifor Crainic. Din acea perioadă se detaşează, prin ardenţa scrisului, de gazetăria din anul ocupării Basarabiei, 1940-1941, şi de după eliberarea provinciei. În refugiu, în publicaţia „Raza”, editată la Bucureşti de prietenul şi colegul de luptă, ulterior şi de suferinţă carcerală, Preotul Vasile Ţepordei, militează pentru dezrobirea Basarabiei, a celorlalte pământuri româneşti răpite de U.R.S.S. în 1940: mai mult de jumătate din Bucovina şi plasa Herţa din judeţul moldovenesc Dorohoi, iar din 30 august 1940 şi nordul Transilvaniei, ocupat de Ungaria. După eliberarea meleagurilor natale, revenit la Chişinău, este numit redactor la „Basarabia”, ziarul noii vieţi româneşti”, editat de Ministerul Propagandei Naţionale, din ordinul expres al Mareşalului Ion Antonescu. Va scrie în paginile lui până la sfârşitul lunii martie 1944, când începe calvarul celui de al doilea refugiu.
Pe lângă numeroasele articole din această perioadă datează şi câteva studii am­ple, cum ar fi acela deja citat, „Problema calendarului îndreptat”, apoi „Calendarul gazetei Cuvânt Moldovenesc”, întocmit împreună cu prof. Leon Boga (1940), eseul „Tragedia satelor şi oraşelor basarabene” (1943), iar mai târziu, în 1986, monografia-culegere „Vasile Ţepordei, Scrieri alese”, alcătuită împreună cu preotul Gheorghe Cunescu şi predată, în manuscris, la Biblioteca Academiei Române. Lucrarea a văzut lumina tiparului la Editura Flux din Chişinău în anul 2005.
Publicistica sa e semnalată favorabil. Am ales spre ilustrare un citat din articolul „Noua generaţie basarabeană”, publicat de Nichifor Crainic în „Gân­direa” din 10 decembrie 1942: „Noua generaţie, modelată în spiritul Patriei, s-a încorporat instinctiv în concepţia naţionalistă. E integral românească […] Con­ştiinţa acestei generaţii noi, în care bate întreaga conştiinţă a românismului, se rosteşte, în scris, prin gazeta „Raza”, care apare la Chişinău. Scrisul unui Vasile Ţepordei, cel dintâi gazetar al noii generaţii, scrisul poetului Sergiu Matei Nica, al lui Sergiu Roşca şi al tuturor celorlalţi colaboratori, sunt imnuri ţâşnite din inimă către ziua de mâine, către veacul de mâine al Basarabiei”.
În 1943, cu arhiepiscopala binecuvântare a Î.P.S. Efrem Tighineanul, primeşte Gramota Mitropolitană pentru activitatea publicistică, distincţie echivalentă cu un premiu prestigios. Între anii 1936 şi 1944, a făcut parte din Sindicatul Ziariş­tilor Români din Basarabia şi din Asociaţia Presei Româneşti din Basarabia, iar în 1942 devine membru al Societăţii Scriitorilor şi Publiciştilor din Basarabia, toate trei instituţii încetându-şi existenţa în 1944.
În publicistica sa – una angajată, de angajare totală, fără drămuire – Părintele Sergiu s-a prezentat nu doar un cronicar pasionat şi conştiincios, ci, în primul rând, s-a afirmat ca un intelectual autentic, un om de idei, de convingeri, de­votat idealului naţional. Nici nu putea fi altfel în anii când viaţa nu îngăduia pasivitatea şi nepăsarea, când impunea un ritm trepidant şi cerea răspunsuri la dramaticele provocări ale istoriei, obligându-te să te grăbeşti a spune ce ai de spus. Ca publicist tribun al Basarabiei româneşti, ca fiu al ei, s-a identificat cu soarta provincviei sale, a ţării în ansamblu, şi a mers cu istoria spre marile ei ţeluri: credinţa, libertatea, reîntregirea ţării şi a neamului.
Este arestat la 5 decembrie 1948. A fost purtat prin închisori, fără a fi judecat, a fost întemniţat la Văcăreşti şi la Jilava, a cunoscut înfometarea, bătăi sălbatice, batjocura. Om dint-o bucată, de o discreţie şi modestie rar întâlnite, nu-i place să vorbească despre cele îndurate în perioada aceea, când programul K.G.B-ist de lichidare, prin sistemul carceral, a elitelor României, a valorilor din toate domeniile ale ţării, era aplicat periodic, cu o cruzime patologică. Alături de ţărani şi de muncitori, de preoţi, de învăţători, a cunoscut în detenţie mari per­sonalităţi, ca generalii Iosif Iacobici, fost şef de stat-major, Octav Stavrat, fost guvernator al Basarabiei, Leonid Mociulschi, comandant pe Frontul de Răsărit; miniştri, ca generalul David Popescu, filosoful Ion Petrovici, ctitorul Facultăţii de Teologie din Chişinău, Atta Constantinescu; înalţi funcţionari publici, ca Gherman Pântea, Vladimir Chiorescu, Constantin Popoiu; poeţi şi publicişti, ca Sergiu Matei Nica, Andrei Ciurunga şi alţii, şi alţii – mulţi. L-a ajutat să nu se lase înfrânt forţa credinţei şi a culturii, ca suport al libertăţii sale interioare şi al invulnerabilităţii în faţa grelelor încercări.
Î
n interminabilele, ucigătoarele interogatorii, i se cere, printre altele, să în­groaşe actul de acuzare la adresa unui alt preot deţinut, Vasile Ţepordei. Mai mult, i se condiţionează astfel uşurarea propriei situaţii. Pe cei doi preoţi îi lega o prietenie veche, începută în Seminarul de la Chişinău şi în redacţiile publicaţiilor basarabene, prietenie continuată în refugiu, apoi la penitenciar şi rămasă indestructibilă până la sfârşit, când Părintele Vasile a plecat la Domnul. Dar nimic, nici chiar promisiunea eliberării, nu l-ar fi putut determina pe omul de caracter, care este Părintele Sergiu, să-şi trădeze prietenul. Aşa s-a ajuns la situaţie insolită că, în loc să se apere pe sine, Părintele Sergiu îl apăra pe „banditul” Vasile Ţepordei. Mai important decât propria libertate era adevărul: nu putea subscrie la minciunile fabricate de poliţiile politice sovieto-române „înfrăţite”. De altfel, curând după aceea, Părintele Vasile va fi preluat făţiş de sovietici, judecat de ei şi deportat în ţinuturile transpolare. Am convingerea că nici dacă nu ar fi fost vorba de un prieten, Părintele Sergiu nu şi-ar fi apărat pielea prin acuzaţii false.
Tot timpul cât au fost reţinuţi împreună, la fosta miliţie a Capitalei şi la în­chisoarea Văcăreşti, cei doi prieteni, preoţii Vasile Ţepordei şi Sergiu Roşca, s-au rugat laolaltă pentru sănătatea şi grabnica eliberare a colegilor de sufe­rinţă. Rămas singur la Jilava, după deportarea în U.R.S.S. a Părintelui Vasile, Părintele Sergiu a continuat să se roage pentru ceilalţi. Mai mult, un cunoscut publicist ieşean, Adrian Pascu, a adresat celor din celula lor, în număr de 50-60 – într-o singură încăpere! – rugămintea să păstreze duminica o fărâmă din raţia de pâine şi să o dea spre sfinţire Părintelui Sergiu. Aşa au avut anafură în toate duminicile.
Profesorul universitar şi filosoful Ion Petrovici, aflând într-o convorbire că interlocutorul său este basarabean, i-a spus: „Dragă Părinte, să ştii că eu am iubit mult această provincie şi am stăruit să se înfiinţeze acolo Facultatea de Teologie, fiind ministru al Învăţământului. Când vei ieşi din închisoare, să ci­teşti cuvântarea pe care am ţinut-o la inaugurarea cursurilor acelei facultăţi, în toamna anului 1926, publicată în revista dumneavoastră de acolo, Luminătorul!”. Ceea ce Părintele Sergiu a şi făcut. Odată eliberat, a găsit numărul respectiv de revistă, din 15 noiembrie 1926, şi a citit cuvântarea. Spune acolo Ion Petrovici: „V-aţi aruncat în braţele Mamei (la 27 martie-9 aprilie 1918, I.S..) atunci când România era la pământ şi nu putea ispiti pe nimeni. Eu am crezut întotdeauna că sufletul moldoveanului basarabean a ieşit întreg din grelele încercări la care a fost supus timp de mai bine de o sută de ani. Când am vizitat Mănăstirea Putna, care e plină cu odoare de preţ, egumentul îmi arată o Evanghelie pe pergament, scrisă cu o substanţă bună, care, cu toate că a stat într-o fântână cu apă mulţi ani, fiind aruncată acolo, spre a nu fi găsită de tătari, a fost scoasă totuşi intactă şi nealterată. Basarabia a fost ca şi această Evanghelie. A stat o sută de ani în mlaştină şi a ieşit curată”. Nu prevedea atunci filosoful ce mlaştină ucigătoare avea să vină în 1940-1941 şi din 1944 încoace!..
După trei ani şi jumătate de detenţie exterminatoare, fără o sentinţă de con­damnare, Părintele Sergiu a fost, în sfârşit, judecat la 25 mai 1952. La proces, printre alţii, l-a apărat fostul său preofesor de la Facultatea de Teologie din Chişinău, preotul şi scriitorul Gala Galaction. Cuvintele de preţuire la adresa fostului său student ale venerabilului preot au contribuit la dictarea celei mai mici pedepse din legea după care s-a făcut judecata: trei ani şi jumătate de temniţă, degradare civilă pe timp de zece ani şi confiscarea averii. Şi-a avut importanţa ei şi pledoaria curajoasă a Părintelui Sergiu însuşi, prin care a combătut acuzaţiile aduse, arătând că, prin articolele sale, n-a făcut altceva decât să apere Biserica strămoşească şi drepturile Neamului Românesc. Totodată, n-a ezitat să declare ferm că nu îi este frică decât de Dumnezeu şi de conştiinţa sa, căreia nu are nimic a-i reproşa în legătură cu cele scrise.
După eliberarea din detenţie, la 21 ianuarie 1953, şi încheierea celor aproape doi ani de domiciliu obligatoriu, este încadrat, la cerere, în parohia Poienarii- Vulpeşti, filiala Ciocănari, din Arhiepiscopia Bucureştilor, apoi la parohia Tamaş-Ilfov, unde va funcţiona până în 1967, când se va transfera la Bucureşti, întâi la parohia „Sfântul Ioan Botezătorul” (1968-1972), apoi la Parohia „Adormirea Maicii Domnului”, Militari I, până în 1972, anul pensionării la cerere. Dar, la solicitarea parohului respectivei biserici, va continua să oficieze.
În plus, în perioada de până în 1990 şi, evident, după acel an de răscruce, Părintele Sergiu şi-a făcut o datorie de suflet, preoţească şi patriotică, din a-şi aduce contribuţia, ca parte a extraordinarei generaţii de preoţi: Vasile Ţepordei, Dimitrie Balaur, Anatolie Brumă, Galaction Buruiană, Gheorghe Cunescu, Vasile Prisăcaru, Ioan Timuş, Anatolie Lefter, Petru Solomon, Timotei Brânză ş.a. şi de laici basarabeni: Grigore Filip-Lupu, Alexandru Chiriac, Nicolae Radu Halippa, Tatiana Găluşcă, Nicolae Şchiopu, Gheoghe Sârbu, Nina Gorceag, Nicanor Jereghie, Elena Anton, Vasile Harea, Alexandru Niculescu, Vlad Dumbravă, Toma Istrati, Victor Livezeanu, Iulia Scutaru-Cristea, Nicolae Istrati ş.a. – şi în primul, şi în al doilea caz, m-am mărginit la câteva nume, pe când ele sunt mult mai multe – care au ţinut permanent Basarabia „în regim de actualitate”. Pentru aceasta, orice prilej era bun: comemorarea unor personalităţi, evocarea unor evenimente, însă permanenţa au constituit-o hramurile a două mari şcoli chişinăuiene: Întâmpinarea Domnului, la 2 februarie, hramul Seminarului Teologic, şi Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, la 21 noiembrie, hramul Liceului Eparhial de Fete. Erau ocazii de pomenire – atunci, ca şi acum, tradiţia continuă, deşi, între timp, mulţi s-au mutat la Domnul – a profesorilor şi elevilor acelor şcoli, dar şi a unor personalităţi din afara lor, în primul rând, a făurito­rilor Marii Uniri din 1918. Încât creştineasca prohodire căpăta şi o importantă conotaţie de lecţie de istorie, o istorie care nu se învaţă la şcoală. Răspunsurile la slujba de pomenire le dădea şi le mai dă, chiar dacă vocile sunt mai puţine şi mai tremurătoare, Corul „Limba Noastră” al fostelor eparhialiste şi foştilor seminarişri, dirijat de profesorul Nicolae Istrati. Trebuie să mai spun că aceşti preoţi ai noştri au socotit de datoria lor să petreacă pe ultimul drum, fără nici o pretenţie bănească, pe basarabenii adormiţi întru Domnul, fie că erau oameni însemnaţi, fie că erau anonimi.
Gazdă binevoitoare şi neînfricată ne era biserica „Precupeţii Noi”, cu neuitatul ei paroh Nicolae Cosma, coborâtor din neamul lui Creangă, din dreapta Prutu­lui, însă şcolit la Chişinău, în stânga râului durerii noastre. Gazdă binevoitoare ne este şi azi biserica „Precupeţii Noi”, cu preoţii ei Gheorghe Comănescu şi Gheorghe Holbea.
După eliberarea din de­tenţie, timp de patru decenii, Părintele Sergiu n-a mai scris. Şi-a reluat activitatea publi­cistică după decembrie 1989, când a putut să se exprime liber, colaborând la revistele „Magazin istoric”, „Pro Ba­sarabia şi Bucovina”, „Vesti­torul Ortodoxiei” (Bucureşti), „Telegraful Român” (Sibiu), „Literatura şi Arta”, „Ţara”, „Alfa şi Omega”, „Lumină­torul” (Chişinău).
Cum rolul de spectator nu i s-a potrivit niciodată, s-a întors în miezul acţiunii. Este membru fondator şi, ulterior, membru de onoare al Asociaţiei Culturale Pro Basarabia şi Bucovina, înfiinţată la Bucureşti, în ianuarie 1990, pe care a spri­jinit-o în toate acţiunile ei. A participat la simpozioane, conferinţe, congrese la Bucureşti, Iaşi, Craiova, Chişinău, oriunde avea posibilitatea să asculte părerile altora şi să şi le expună pe ale sale în privinţa pământului iubit al Basarabiei. La primul Congres Mondial al refugiaţilor şi descendenţilor acestora din teri­toriile româneşti ocupate de fosta U.R.S.S., care s-a ţinut la Iaşi între 30 iunie şi 2 iulie 1995, a făcut o substanţială expunere cu subiectul „Presa românească din Basarabia în timpul celor două refugii”. La Chişinău, a fost prezent la mai multe ediţii ale sărbătorii „Limba noastră” şi la Conferinţa Internaţională „Pactul Molotov-Ribbentrop şi Basarabia”, din 26-28 iunie 1991, organizată la nivel parlamentar, unde a rostit un mult apreciat cuvânt.
La 27 martie 2006, cu ocazia închiderii Lunii Basarabiei, sărbătoare tradiţio­nală, în organizarea Asociaţiei Culturale Pro Basarabia şi Bucovina, Părintele Sergiu a urcat pe scenă, La 93 de ani trecuţi, a stat drept ca un stejar în faţa unei săli electrizate şi a vorbit despre semnificaţia evenimentului petrecut în urmă cu 88 de ani. În ţinuta lui, în vorba lui curgătoare şi fermă, era o fascinantă îm­binare de preot răsăritean, calată pe sufletu-i curat, tare, dârz de răzeş. Părintele Sergiu a făcut nu numai o evocare a gloriosului eveniment din 1918, care a fost Întregirea României, ci a vorbit şi despre importanţa cunoaşterii şi neuitării trecutului, acum, când istoria nu mai înseamnă aproape nimic pentru cei care trăiesc numai în prezent, când se constată, cam peste tot în lume, o patologie a memoriei, prin această „adormire” în prezent şi căutare în viitorul imediat, cu ignorarea trecutului. Prin cuvântarea sa liberă, înflăcărată, Părintele Sergiu ducea mai departe gândul cronicarului „Miron Costin: „Nemurirea oamenilor s-ar stinge de nu ar avea în cuget lucrurile trecute”.
Prin tot ce a făcut Părintele Sergiu, a luminat căi, a ajutat pe semeni să se apropie de adevărurile fundamentale ale moralei creştine, fiind el însuşi o per­sonalitate de prim-plan, care îşi onorează provincia natală şi ţara.

Iulia SCUTARU
(Din articolul „Din drama Basarabiei”, care prefaţează volumul Preot Sergiu C. Roşca, Basa­rabia, pământul misiunii noastre, Editura Univer­sitară, Bucureşti, 2006)
Din partea „Luminătorului”
În „Luminătorul” nr. 6, 2006 (p.8-9) a fost publicată predica „De ziua Naşterii Mântuitorului” a preotului Sergiu C. Roşca, basarabean de origine, care, în virtutea destinului hărăzit de Dumnezeu, a ajuns în deloc dorita pos­tură de refugiat şi, din anii ‚ 40 ai secolului trecut, vieţuieşte „ de cealaltă parte a Prutului”, adică foarte aproape şi, totodată, departe de casa părintească, de ai săi, îndurând cu o demnitate şi bărbăţie demne de respect şi admiraţie toate suferinţele ce i-au fost date de Cel de Sus întru desăvârşirea sa…
În acest număr al revistei ne-am îndeplinit promisiunea dată atunci de a vă povesti mai amănunţit despre viaţa şi activitatea acestui venerabil preot, care, în orice împrejurări l-a plasat destinul de-a lungul anilor, totdeauna şi-a reprezentat baştina cu toată responsabilitatea omenească şi preoţească, astfel încât poate servi drept exenplu demn de urmat de către tinerii slujitori ai Bisericii.

Anunțuri