După căderea Constantinopolului sub turci în 1453, singurul scut de ocrotire pentru întregul Răsărit creştin, cotropit de otomani, şi îndeosebi pentru vieţuitorii Sfântului Munte din partea domnitorilor ortodocşi au rămas doar voievozii Ţării Româneşti şi ai Moldovei. Rusia era prea departe de Athos, iar mai târziu, începând din sec. XVI, când ţarii ruşi dau permisiune călugărilor aghioriţi să colecteze banii din ţară, vor face aceasta numai pentru anumite mănăstiri. Deci, după marea lor milostivire şi îndurare, sunt asemănaţi de către călugării aghioriţi drept cu împăraţii bizantini Constantin cel Mare (306-337) şi Justinian (527-565), sau că istoria n-a cunoscut un domnitor mai darnic, cum a fost Constantin Vodă Brâncoveanu (1688-1714). Iar patriarhii ecumenici îl numeau pe domnitorul Vasile Lupu „susţinător al întregii Biserici Ortodoxe, urmaş prea vrednic al împăraţilor bizantini”, iar Sevastos Chimenitul spunea despre Constantin Brâncoveanu, că istoria n-a cunoscut vreun împărat mai darnic decât el (Moisescu 1953, 240).
Începând cu primii Basarabi din secolul XIV şi terminând cu ultimii voie­vozi şi domni ai Ţării din secolul al XIX-lea, mănăstirile athonite au primit nu numai ajutoare băneşti, ci şi numeroase metocuri, sate şi moşii, păduri, ţarini şi podgorii, bălţi şi heleşteie cu peşte, vămi, vaduri de mori.
Amintim că Muntele Athos a fost şi rămâne un focar şi centru de viaţă spirituală unic în toată lumea creştină, un loc unde înfloresc insuliţe paşnice şi liniştite, de rugăciune, de post şi ascetism, numit de unii Mekka creştinilor.
Muntele Athos de-a lungul secolelor a fost patronat de către domnitorii Ţării Moldovei. În schimb, mănăstirile athonite primeau în obştile lor ca trăitori şi ascultători pe călugări moldoveni. După o perioadă de pregătire, de studiere a tradiţiilor şi regulilor aghioriteei, se întorceau acasă. În patrie ei contribuie la întemeierea, organizarea sau reorganizarea şi înflorirea vieţii monahale, mănăstirilor şi a schiturilor, după modelul celor din Sfântul Athos.
Aici, la Athos, s-au practicat şi au fost desăvârşite metode şi practici ale rugăciunii minţii, care în curând s-au uniformizat într-o mişcare numită isi hasm de la cuvântul grecesc isihia – linişte, contemplaţie, o mişcare deosebită de renaştere şi trezire teologico-spirituală, o metodă de rugăciune prin care călugării care o practicau se retrăgeau în locuri singuratice sau într-un ungher al chiliei lor şi, prin concentrarea minţii, se ridicau mai presus de impresiile simţurilor şi de realitatea înconjurătoare, pentru ca, prin contemplare conti­nuă, paza simţurilor şi a cugetării, să vadă lumină dumnezeiască necreată, pe care au văzut-o apostolii Petru, Iacob şi Ioan la Schimbarea la faţă a Mân­tuitorului Hristos pe Muntele Tabor (Matei 17, 1-8) şi să realizeze astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu, trăind întru Hristos. Ei rosteau o simplă rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
De la Sfântul Munte, spiritualitatea isihastă s-a răspândit foarte rapid în mănăstiri şi schituri din ţări ortodoxe, învecinate cu Grecia – Bulgaria, Ser­bia, Moldova, Ţara Românească, Ucraina, Rusia. Acest lucru a fost posibil atunci când călugări athoniţi, fie vlahi de la sud de Dunăre, fie originari din ţări învecinate, veneau în Ţara Moldovei pentru înfiinţarea noilor aşezăminte monahale.
Istorici români pun la bazele monahismului românesc o persoana remar­cabilă, anume Nicodim cel Sfinţit de la Tismana – unul din reprezentanţii de frunte ai isihasmului, care a introdus metoda rugăciunii inimii în sihăstriile româneşti şi „a dat impuls de viaţă călugărească în duh isihast” (Stăniloae 2002, 528), o adevărată pildă de trăire duhovnicească. Trăitor al Muntelui Athos, stareţul mănăstirii Hilandar şi protos la Sfântul Athos, venind în Ţară Românească, cu sprijinul lui Vladislav I, construieşte mănăstirea din piatră Vodiţa (cu părere de rău, nu a ajuns până la noi) şi însăşi mănăstirea Tismana, datorită căreia a şi fost supranumit „de la Tismana”. Tradiţia îi mai atribuie şi ridicarea primelor aşezări mănăstireşti de la Topolniţă (lângă Vodiţa), Coşuş-tea-Crivelnic, Gura Motrului şi Vişina, toate în Oltenia, precum şi Prislopul, în Ţara Haţegului.
S-a afirmat de asemenea că primele mănăstiri din Moldova – între care şi Neamţul – ar fi ctitorite de ucenici ai săi. Este însă greu de admis că câţiva „fraţi”, amintiţi într-un hrisov al domnitorului Vladislav I (Vlaicu Vodă) din anul 1374, prin care el oferea o seamă de danii mănăstirii Vodiţa (Documen­ta 1966, 18), cu ajutorul cărora a întemeiat Vodiţa şi Tismana, au avut timp să se răspândească în Moldova şi să ridice, într-un timp relativ scurt, atâtea mănăstiri. Mircea Păcurariu admite doar că mănăstirile respective sunt con­temporane cu Sfântul Nicodim, deci din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, şi că principiile de organizare date de el mănăstirilor Vodiţa şi Tismana au influenţat şi viaţa duhovnicească din alte mănăstiri româneşti (Păcurariu 1991, 310), inclusiv din Moldova.
Mănăstirile din Athos au fost necontestate şi considerabile vetre de ştiinţă, literatură şi artă religioasă, în special până la căderea Constantinopolului sub turci (Ciurea 1953, 279).
Este cunoscut faptul că în lista activităţilor lor monahale călugării aghioriţi au inclus şi studierea literaturii teologice şi transcrierea permanentă a manu­scriselor cu conţinut teologic, filozofic şi istoric. Deci, Muntele Athos a dat lumii creştine pe mai mulţi teologi şi ierarhi renumiţi, care în curând şi-au desfăşurat munca de spiritualizare şi iluminare a populaţiei ţărilor unde aceştia au slujit cu vrednicie pe tărâmul Bisericii lui Hristos (1997, 76).

Astfel că şi Nicodim de la Tismana a desfăşurat şi el o activitate culturală bogată, prin copierea şi caligrafierea textelor liturgice vechi, datorită căreia au fost puse bazele unei generaţii de călugări educaţi şi culţi.
Anume în aceasta perioadă se observă intensificarea activităţii cultural-teologice a mănăstirilor, datorită cărora „s-au creat condiţii favorabile nu numai pentru o profundă cunoaştere a literaturii teologice de către slujitorii sfintelor noastre altare, ci şi pentru intensificarea acţiunilor de caligrafiere, de copiere a textelor liturgice şi biblice în mănăstirile româneşti” (Vornicescu 1983, 229).

Continuare în numărul viitor.
Preluată din Tyragetia, s.n., vol. I [XVI], nr. 2, 2007, 143-148.
Maxim MELINTI

Anunțuri