Sfântul Munte Athos, „cel mai important centru spiritual al Europei” – cum îl numea, recent, francezul Placide de Dasseille – are douăzeci de mănăstiri: şaptesprezece greceşti, una rusească, una sârbească şi una bulgărească. În afară de mănăstiri însă, Sfântul Munte Athos are şi schituri şi numeroase colibe (cu biserici şi case de locuit), chilii, precum şi case pustni­ceşti, toate fiind aşezăminte monahale athonite.
În „Grădina Maicii Domnului”, cum mai era numit Sfântul Munte Athos, sunt, în prezent, douăsprezece schituri, în care, în patru, se duce viaţă cinovială (de obşte, în comun) şi în opt viaţă idioritmică (de sine, proprie).
Schiturile aghiorite cu viaţă chinovială sunt: a) Adormirea Maicii Dom­nului Bogorodiţa, care aparţine Mănăstirii „Sfântul Pantelemon” (rusească); b) Sfântul Prooroc Ilie – al Mănăstirii Pantocrator; c) Prodromul (românesc) – al Mămăstirii Marea Lavră a Sfântului Atanasie; d) Sfântul Andrei-Serai Karyev – al Mănăstirii Vatoped.
La rândul lor, schiturile cu viaţă idioritmică sunt:
a) Sfânta Ana – al Mănăstirii Marea Lavră;
b) Sfânta Treime Kavsokalivion – al Mănăstirii Marea Lavră;
c) Sfântul Dimitrie – al Mănăstirii Vatoped;
d) Prodromu – al Mănăstirii Ivir;
e) Sfântul Pantelimon – al Mănăstirii Cutlumuş;
f) Naşterea Maicii Domnului-Noul Schit – al Mănăstirii Sfântul Pavel;
g) Sfântul Dumitru-Lacu (românesc) – al Mănăstirii Sfântul Pavel; h) Bunavestire – al Mănăstirii Xenofon.
Prin urmare, pe pământul athonit, la ora actuală, se află nouă schituri gre­ceşti, două româneşti şi unul rusesc. Cele două româneşti sunt – după cum am semnalat, deja – unul cu viaţă chinovială şi celălalt cu cea idioritmică.
Schitul românesc aghiorit Prodromu a luat fiinţă în 1853, iar biserica aces­tuia a fost sfinţită în 1863, aceasta, după mari străduinţe. Abia la 19 iunie 1871, schitul Prodromu era declarat comunitate românească, pentru ca, după mai multe tergiversări, Patriarhia ecumenică din Constantinopol să-l recunoască, ca atare, în 1876. Celălalt schit românesc athonit, Lacu, e mult mai vechi decât schitul Prodromu. Deja, schitul Lacu era refăcut în 1760. Dar, astăzi, schitul Prodromu depăşeşte, cu mult, ca mărime, ca număr de vieţuitori, etc., schitul Lacu.
Prezenţa monahilor români pe Sfântul Munte Athos este cunoscută încă din secolul al IX-lea. Iar din secolul al XII-lea şi până în zilele noastre prezenţa monahilor români pe Sfântul Munte a fost neîntreruptă.
Până la înfiinţarea schiturilor româneşti Lacu şi Prodromu, monahii români vieţuiau în mai toate aşezămintele athonice, de unde, apoi, treptat, treptat, s-au stabilit în primele.
Dacă Ortodoxia românească datorează mult spiritualităţii isihaste athonite, aşezămintele de pe Sfântul Munte Athos au putut fiinţa, timp de secole, în timpul ocupaţiei otomane, graţie ajutoarelor generoase, de tot felul, ce le-au fost acordate de domnitorii, boierii şi locuitorii creştini ortodocşi ai ţării Ro­mâneşti şi ai Moldovei. Unii dintre domnitorii şi boierii valahi şi moldavi au chiar rectitorit unele mănăstiri athonite. Oricum, este unanim cunoscut că nici un alt popor ortodox – inclusiv cel pravoslavnic al ţarilor ruşi – nu a ajutat mai mult Sfântul Munte Athos ca românii. Cu toate acestea însă, românii nu au nici până în prezent o mănăstire a lor pe pământul Athosului. Fiindcă, atunci când puteau să aibă o mămăstire, românii nu au făcut-o şi nici nu au cerut-o în schimbul ajutoarelor acordate dezinteresat, iar când au dorit-o, în secolul al XIX-lea, statul grec şi Patriarhia din Constantinopol n-au voit-o, ca, de altfel, de atunci şi până astăzi. Deşi, în fond, răsplătirea ajutorului generos al românilor şi, totodată, păstrarea caracterului pan-ortodox al Sfântului Munte ar consta, de fapt, doar în aprobarea autorităţilor statului grec şi a Patriarhului de Constantinopol de ridicare a schitului Prodromu la rangul de mănăstire, în viitorul apropiat.
În „Cuvânt întroductiv” la cartea noastră „Românii şi Athosul. Pagini inedite din istoria legăturilor şi Bisericii acestora cu Sfântul Munte Athos”, publicată în 2002, relevam, printre altele: „La 9 septembrie 1989, oarecum profetic, scriam articolaşul intitulat „Ne vând o mănăstire românească la Sfântu Munte Athos”, pe care aveam să-l public în revista „Mărturie orto­doxă” din Olanda, precum şi în presa laică şi ecleziastică din România de la începutul anului 1990. Articolaşul se voia – şi se voieşte şi astăzi – o pledoarie în favoarea dreptului istoric al românilor de a avea o mănăstire în Athos şi un apel către autorităţile politice şi bisericeşti ale acestora de-a acţiona în această privinţă” (p. 16). Ei, bine, şi astăzi, prin rândurile de faţă, reînnoim pledoaria şi apelul către aceleaşi autorităţi româneşti, politice şi bisericeşti, de a acţiona în scopul dobândirii unei mănăstiri româneşti pe Muntele Athos, cel sfinţit de rugile şi nevoinţele atâtor monahi români de-a lungul secolelor. Mai ales că o astfel de acţiune a autorităţilor româneşti le este acum facilitată de intrarea României în Uniunea Europeană. Realitate, de altfel, care ar trebui să aibă ca urmare firească, efectivă şi imediată încetarea acordării automate a cetăţeniei greacă monahilor negreci, dar cetăţeni ai Uniunii Europene – aşa cum se procedează în prezent – odată acceptaţi de autoriăţile statului grec să vieţuiască pe pământul athonit. Căci printre monahii athoniţi negreci, dar cetăţeni europeni, se numără de la 1 ianuarie 2007 şi monahii români. Oare, Ministerul de Externe al României se va sesiza de problemă şi va trece la rezolvarea ei?
Cert este că existenţa unei mănăstiri româneşti în Sfântul Munte Athos ar constitui şi un exemplu de conlucrare şi vieţuire de unitate ortodoxă ecumenică într-o Europă unită.
Bruxellex
Pr. Dr. Ioan DURĂ