Multe din cele ce se întâmplă cu omul sunt un semn pe care i-l dă Cel de Sus. Urmează doar ca acest om să-l ia în seamă şi să încerce a-l descifra, reieşind din contextul vieţii pe care o duce, adică, cercetându-şi, cântărindu-şi, analizându-şi vorbele, intenţiile, faptele, dar fără nici o grabă şi fără nici o încercare de a le îndreptăţi în cazul în care nu corespund unui mod de viaţă creştinească. Doar procedând astfel, ar putea percepe – cel puţin, câteodată – ce s-a vrut să i se spună de Acolo. Şi, în funcţie de gândurile şi sentimentele pe care i le-ar trezi această privire de sine de la o parte, să încerce a-şi reface viaţa, într-un fel sau altul, în funcţie de capacitatea lumii sale interioare de a se angaja la o muncă totdeauna anevoioasă, care ţine de îmbunătăţirea sufletului.

Aceste lucruri mi le va spune preotul Petru Buburuz la un an după un grav accident rutier, – acest an l-am trăit la spital – în urma căruia am rămas şi cu senzaţia că e nevoie să fac o revizuire a scării de valori pe care, până atunci, urcam în timp. Ideea să-l găsesc mi-a sugerat-o viziunea ce m-a fulgerat în clipele când, în urma loviturilor suferite, eram fără cunoştinţă.

Sunt şaptesprezece ani de când i-am bătut la portiţa albastră, cu o cruciuliţă miniaturală deasupra, pentru a-i povesti ce „mi s-a arătat”, eu însămi neînţelegând. În acea vreme, era deputat în Sovietul Suprem al fostei Uniuni Sovietice, una dintre cele mai mediatizate persoane publice, situaţia, în mare parte, explicându-se prin faptul că avea cin preoţesc, apoi că la sesiuni, în câteva luări de cuvânt, pentru prima oară a abordat în diferite aspecte o temă aproape tabu pentru societatea de atunci: omul şi Biserica, libertăţile cetăţeanului în acest segment de viaţă.

Nu ţine minte acea primă convorbire, lucru absolut firesc şiexplicabil pentru o faţă bisericească ce ascultă mii de mărturisiri şi dă tot atâtea sfaturi. Contează, însă, că aceasta s-a întipărit în memoria mea, îndeosebi câteva fraze, una dintre care e anume asta: tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, e un semn venit de Sus pentru cineva aparte sau pentru noi toţi laolaltă. Deci, trebuia să înţeleg că prin acea viziune în care, părăsind pentru câteva clipe lumea aceasta, dincolo de ea rătăceam într-un câmp imens inundat de lumină, căutând prin iarba lui de un verde nepământesc un drum sau, cel puţin, o cărăruşă cât de îngustă, care să mă scoată din acea nemărginire înspăimântătoare, mi s-a dat un semn… Semnul se cerea tâlcuit, cu propria inimă şi raţiune, lucru de care, îmi dădeam bine seama, nu eram pe deplin capabilă, fiind un produs foarte disciplinat al unei ideologii în care Sus însemna pur şi simplu o noţiune fizică sau atmosferică.

La puţin timp după aceasta, i-am propus părintelui să fie moderatorul unei rubrici în paginile revistei „Moldova”, al cărei colaborator eram şi pe atunci. Am numit-o „Predici laice”. Mi le vorbea mai întâi la dictafon. Procesul descifrării şi redactării lor a fost o lucrare făcută în comun cu propriul meu suflet, aşa încât mi-a fost uşor detot să înţeleg pornirile interioare ale celor mulţi care, citindu-le, ne-au scris – pentru ca să-l mulţumească pe părinte că, prin aceste predici, ca şi cum le-a stropit fiinţa cu aghiasmă… Era o predicaţie în afara amvonului, mai degrabă pur şi simplu nişte învăţături cu privire la o vieţuire corectă şi la posibilităţile de a o duce în condiţii când omul, din diferite cauze, nu frecventează biserica şi nu aude cuvântul lui Dumnezeu. Din scrisorile sosite la redacţie în acea perioadă, ţin minte mai ales una, expeditorul căreia, asemeni unui copil naiv, se întreba şi ne întreba de ce oare oamenii nu dau ascultare unor poveţe atât de simple şi, în fond, pe puterile lor de a le urma? Ţin minte ce răspuns i-a dat părintele. Era şi acesta simplu, bazat însă pe preceptul biblic că omul, chiar de la naştere, se află în permanenţă la margine de mormânt şi cine conştientizează în deplină măsură această realitate, adică vremelnicia sa, trăieşte altfel decât cel ce se crede veşnic pe pământ. Cel dintâi trăieşte întru lucrarea faptelor bune, ostenind fără încetare la ceea ce se numeşte despătimire a fiinţei de cele rele; cel de al doilea trăieşte fără a şi-o orienta viaţa în direcţia axei morale, deoarece nu-l interesează altceva decât bunurile materiale pe care le-a dobândit sau pe care năzuieşte să le dobândească. Am avut norocul să fiu primul cititoralacelor „Predici…”, beneficiind – la propriu! – de o foarte necesară atunci pentru mine călăuzire spre o nouă albie a vieţii, în care aş fi putut să vin în comuniune cu Marele Spirit…

A urmat „Luminătorul”, revista pe care, în 1992, protoiereul Petru Buburuz a reuşit s-o readucă la viaţă, dar într-o formulă deosebită de cea în care aceasta a apărut până la război, faptul în cauză fiind condiţionat şi de timp – cu totul altul, şi de posibilităţile financiare – cu totul modeste, chiar aş zice, simbolice, şi de potenţialul uman capabil de o colaborare activă – de asemenea mult mai mic decât ar fi nevoie pentru a putea face faţă pe deplin menirii unei publicaţii de acest gen. În răstimpul celor şaisprezece ani ce s-au perindat de atunci şi pe parcursul cărora, în măsura capacităţilor, am contribuit şi eu la apariţia „Luminătorului”, am auzit diferite păreri şi aprecieri, inclusiv reproşuri privind conţinutul, aspectul grafic, acestea deseori fiind considerate sărăcăcioase. Cred însă că nu e mare lucru să faci ceva – fie şi excelent! – având la îndemână tot ce-ţi trebuie pentru asta, la fel cum e mare lucru să faci ceva – fie şi în cea mai modestă variantă! – având chiar mai puţin decât minimumul necesar pentru asta. În al doilea caz, se investeşte energie sufletească, se lucrează – şi fizic, şi spiritual – în baza unor eforturi ce-şi au începutul în lumea interioară a celor implicaţi, ceea ce este, după mine, un obol de natură creştină, elementul prevalatoriu fiind esenţa, ci nu forma sau formula. Aşa sau altfel, pentru părintele Petru Buburuz, „Luminătorul” a fost împlinirea unui vis (cum a fost şi reînfiinţarea facultăţii de Teologie în cadrul Universităţii de Stat, cum a fost şi continuă să fie construirea la Buiucani a frumoasei biserici cu hramul „Sf. Ap. Petru şi Pavel”), în toate cazurile râvna-i ţinând direct de sincera dorinţă de a-şi readuce neamul la Dumnezeu…

Cât mă priveşte, conlucrarea – îndrăznesc să-i zic aşa – cu Prea Cucernicia Sa a însemnat o şansă de a reveni la mine însămi, cea de la începuturile fiinţei, când eram alături de mama, femeie de o rară evlavie, la fel ca şi mama ei, adică bunică-mea, şi în casa părintească, datorită amândurora, dăinuiau străbunele noastre tradiţii creştine, în spiritul cărora eram crescuţi şi noi, copiii. O nerespectare a acestora mama însă nu a putut-o ocoli. Tata devenind comunist, cum o cereau vremurile, ea s-a văzut nevoită să scoată icoanele din camera în care, de regulă, erau primiţi oaspeţii sus-puşi din raion. În schimb, atunci când, peste ani, tata a decedat şi secretarul organizaţiei de partid din sat a venit s-o avertizeze ca nu cumva să-i dea în gând să-l „înmormânteze cu preot”, a cutezat să-i dea acestuia riposta cuvenită. În legătură cu respectivul fapt, mă gândesc că nu-i exclus să fi avut şi mama un semn de Acolo, prin care a fost îndemnată să facă acel gest curajos…

Ani în urmă, în plin regim ateist, elevul claselor începătoare Petru Bu-buruz, copil cuminte, totuşi, într-o zi a îndrăznit să urce în podul şcolii de la Durleşti, găsind nişte vechi manuale româneşti de religie. Luându-le de acolo pe ascuns, a învăţat grafia latină, pentru a le putea citi, minunându-se cât de frumoasă era lumea ce o afla în paginile lor. Acel urcat în pod, nu pare a fi o şotie băieţească şi nici o simplă întâmplare. Mai degrabă, pare a fi semnul de Acolo, prin care i s-a arătat predestinarea…

Anastasia RUSU-HARABA

Anunțuri