Dumnezeu i-a hărăzit să vadă lumina zilei la Chişinău (numele complet de botez – Eugenia-Zamfira), într-o familie de intelectuali de elită – a remarcabilului preot savant Paul Mihail şi a preotesei Eugenia Mihail, fapt ce nu a putut să nu se imprime – şi s-a imprimat multiaspectual – în de­stinul ei. Voia întâmplării a făcut să cunosc această familie de pe când ambii eram copii. De pe atunci, în arhiva familiei noastre avem o fotografie veche, pe care o considerăm una de raritate nu atât din considerentul că este veche, are mai mult de şase decenii, cât pentru faptul că acea copiliţă din imagine e dumneaei, pe atunci Zamfirica… Poza este făcută în pragul casei unde trăia – casa parohială a Soborului Vechi, al cărui paroh, în acei ani, era tatăl ei. Cei doi tineri aşezaţi pe prag alături de copiliţă sunt doi elevi la şcoala de cântăreţi – unul e fratele meu Alexandru, al doilea e viitorul tată al viitoarei poete Leonida Lari. Alexandru şi încă un frate al meu, Nicolae (acesta era elev la Liceul Comercial), împreună cu alţi câţiva tineri, stăteau în gazdă în vecinătatea casei Părintelui şi deseori comunicau cu fiica lui, aşa încât ea îi cunoştea bine. Despre cei doi din fotografie, fetiţa chiar a compus un fel de strigătură: „Tipa mare, Tipa mic, Madan şi Tuchilatu!”, pe care avea obiceiul s-o cânte, sărind într-un picior prin curte. Părintele Paul Mihail era şi director al şcolii de cântăreţi şi, atunci când fratele Alexandru s-a îmbolnăvit şi a murit de timpuriu, a venit la Truşeni împreună cu 20 de elevi pentru a face prohodul colegului decedat, fapt pe care îl menţionează în cunoscutul său Jurnal. De altfel, erau apropiaţi şi cu tatăl meu, Constantin Madan, dascăl la biserica de la Truşeni, şi se întâlneau de fiecare dată când tata se ducea la Chişinău. Odată, tata m-a luat şi pe mine şi m-a dus de mână la deschiderea Muzeului Bisericesc, eveniment la care părintele Paul Mihail a contribuit în cea mai mare măsură. Un exponat pe care l-am văzut atunci îmi stă şi acum în faţa ochilor: o tulpină de copac despicată, în mijlocul căreia se profilau foarte distinct contururile unei cruci de culoare neagră. Mai târziu, de la fratele Nicolae am auzit că, atunci când Mareşalul Antonescu a fost la Chişinău şi a vizitat muzeul, stând în faţa acelei cruci din tulpină, a întrebat: „Părinte, nu-i o mistificare?”, la care a fost asigurat că există cercetări ale unor experţi şi acestea confirmă că nu-i nici o mistificare – e pur şi simplu o minune… Iată în ce atmosferă au trecut la Chişinău anii de copilărie ai Zamfirei Mihail.
Refugiată după 1940 în România împreună cu părinţii, a avut de suferit toate consecinţele stigmatului „fiică de preot”, la fel cum le-au avut de suferit şi în Basarabia copiii de preoţi, fiind marginalizaţi de regimul comunist ateist. Doar excelenta educaţie şi distincta nobleţe creştinească au ajutat-o să depăşească umilirile şi subaprecierile, în 1958 devenind licenţiată cu diplomă de merit a Facultăţii de Filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, specialitatea limba şi literatura română. În plus, a reuşit să facă preţioase studii de stagiere în Germania (bursa Deutsche Academische Auslandamt, 1968) şi în Grecia (bursa International Summer School, 1974), după care, în 1974, a susţinut teza de doctor în filologie cu tema „Terminologia portului popular românesc”.

În 1991, la Chişinău a fost în vizită o delegaţie de la biblioteca judeţeană „Gh. Asachi” din Iaşi în frunte cu Liviu Moscovici, pe care am îndrăznit să-l întreb dacă nu cunoaşte familia Mihail. A trecut doar o săptămână după plecarea dumnealui, când am fost contactat la telefon de însuşi Părintele, care m-a şi invitat în ospeţie. În felul acesta, am avut posibilitatea să le vizitez casa de la Bucureşti, în care, timp de 10 zile, am comunicat şi cu avva Paul Mihail, şi cu preoteasa Eugenia, şi cu fiica lor Zamfira, găsindu-i pe toţi trei oameni de o deosebită cumsecădenie şi cultură, de care de atunci m-a legat o rară prietenie sufletească. Bineînţeles, i-am invitat şi eu în ospeţie, şi ei, spre bucuria mea, au venit, Părintele Paul Mihail făcând notiţe despre aceasta în Jurnalul său. De altfel, toţi basarabenii care au avut prilejul să le viziteze casa de pe strada Zefirului, 22 au trecut printr-o aleasă şcoală a adevăratei omenii şi cred că lecţiile însuşite între pereţii ei nu le vor uita niciodată, la fel cum nu le voi uita nici eu. Ceea ce era deosebit de impresionant – trăitorii în această casă munceau cu o perseverenţă excepţională, fără zile de odihnă.

Acestui spirit de neîncetată trudă i-a dat viaţă Paul Mihail. În anul 1940, sub auspiciul Academiei Române, Părintele Paul Mihail a editat cartea „Tipărituri româneşti în Basarabia”, pentru care a fost menţionat cu Premiul „Năsturel”, premiu foarte prestigios pentru un preot tânăr, cum era el atunci, şi care a devenit carte de referinţă în cultura românească, dar şi un fericit punct de start în cariera sa de cercetător. Tot ceea ce a urmat să scrie şi să cerceteze mai târziu s-a referit, în temei, la baştina sa, adică la Basarabia, întreaga viaţă consacrându-şi-o, în fond, argumentării documentare a românităţii Basarabiei, fiecare nouă lucrare fiind unică pentru ştiinţa şi cultura noastră. În acest sens, Dan Simionescu va constata, pe bună dreptate: „Câţi au făcut un asemenea gest de mare însemnătate istorică, culturală, prin care istoria poporului nostru să fie îmbogăţită cu asemenea documente preţioase? Eu nu cunosc pe altcine­va…”. În această muncă făcută cu multă jertfire de sine, Părintele Paul Mihail permanent a avut-o ca sprijin pe fiica Zamfira Mihail, care l-a ajutat să-şi ducă la capăt opera sa, ea fiind model de atitudine în relaţia fiică-tată. Altfel nici nu putea fi, dacă ţinem cont de fundamentul moral pe care s-a constituit ca perso­nalitate. În plus, ca şi tatăl său, dumneaei are darul de a investiga, de a asocia, de a analiza, de a aşeza fiecare lucru şi fapt anume la locul lui, aceste calităţi dându-i posibilitate să iniţieze de sine stătător cercetări de etnolingvistică românească şi comparată sud-est europeană, fiind, de fapt, fondatorul acestei noi direcţii în ştiinţa românească, înalt apreciată de Al. Rosetti, Al. Graur, Gr. Brâncuş, M. Sala, Al. Niculescu, Jean Mazaleyrat (Sorbonna), Jan Šabršula (Praga), M. Mladenov (Sofia). Monografia „Terminologia portului popular românesc în perspectiva comparată sud-est europeană” (1978) constituie o realizare deosebit de valoroasă a lingvisticii româneşti şi un aport inedit în domeniul geografiei lingvistice. Cele peste 100 de studii publicate în ţară şi în străinătate, multe în limbi de circulaţie internaţională, sunt contribuţii de lexicologie, etimologie, geografie lingvistică pentru istoria limbii române şi a civilizaţiei populare româneşti în context comparat sud-est european, lucru la fel de o deosebită importanţă, ţinând cont de faptul că popoarele din regiunea balcanică nu pot fi cercetate separat unele de altele, deoarece ele s-au dezvoltat în albii istorice învecinate, cu o permanentă interpătrundere a modului lor de viaţă, a culturii în general. În acest sens, abordarea interdisciplinară s-a concre­tizat şi în colaborarea Zamfirei Mihail la lucrări colective de mare amploare, precum Istoria gândirii şi creaţiei ştiinţifice şi tehnice româneşti (1982) şi la anchete internaţionale, precum cea condusă de A. Guillon (Paris, 1982-1986), privind Forma şi denumirea obiectelor în Balcani în sec. XIII-XVIII, la care a alcătuit partea românească cu un eşantion de 5000 termeni şi 400 ilustraţii. În 1990-91, când, în sfârşit, s-a schimbat regimul ideologic de pe ambele maluri ale Prutului, după care au început să fie deschise secţiile de carte interzisă, dna Zamfira Mihail – energică, inimoasă şi foarte competentă – a cercetat toate colecţiile puse la dispoziţia savanţilor atât în Iaşi, Bucureşti, cât şi în Chişinău, lucru ce a făcut posibilă completarea bibliografiei lucrării de unicat „Acte în limba română din Basarabia, 1812-1840”, ea mai scriind şi un cuvânt înainte şi un studiu introductiv, în care vorbeşte despre apariţia şi dezvoltarea cărţii româneşti în Basarabia în această perioadă. Au mai fost scrise şi alte studii la tema dată, însă doar cel semnat de Zamfira Mihail poate fi numit unic în deplinul înţeles al acestui cuvânt. Actele incluse în volum sunt un extraordinar de valoros patrimoniu, care ne demonstrează continuitatea limbii române în Basarabia şi atitudinea sistemului ţarist faţă de populaţia băştinaşă, sistem ce urmărea scopul de deznaţionalizare şi rusificare a ei. Premiul Eudoxiu de Hurmuzachi decernat tatălui şi fiicei (1993) pentru acest preţios volum este pe deplin îndreptăţi şi binemeritat de uimitor de fructuosul lor tandem ştiinţific. Zamfira Mihail a editat încă un manuscris inedit de literatură parenetică din Basarabia (cca 1865), care de asemenea atestă continuitatea şi unitatea limbii române în provinciile româneşti. În mod special a cercetat limba scrierilor lui Ion Neculce, Nicolae Milescu Spătaru, Samuil Micu, Iordache Golescu etc. Împreună cu Virgil Cândea, a citit prelegeri în faţa studenţilor filologi de la Universitatea din Chişinău, iar în 1997 a organizat un simpozion ştiinţific cu tema „Cultura românească din Basarabia în secolul XIX” al doctoranzilor care studiau atunci la Bucureşti. Cu alte cuvinte, putem considera că Zamfira Mihail este una dintre cele mai competente, cele mai rodnice şi mai valoroase cercetătoare ale limbii române din Basarabia în secolul XIX, scrierile ei fiind foarte serios argumentate din punct de vedere factologic şi ştiinţific. Mai mult, Zamfira Mihail a creat un sistem, o viziune privitor la limba română în Basarabia, care este o puternică armă de combatere a actualului moldovenism primitiv. După cum am menţionat şi mai sus, ca fiică de preot, în mare măsură a fost marginalizată, şi totuşi, nimeni n-a reuşit să-i zădărnicească activitatea de cercetare de care este preocupată, din 1971, în cadrul Institutului de studii sud-est europene de la Bucureşti. După 1990 însă, calităţile şi capacităţile îi sunt apreciate la justa valoare, ea devine cercetător ştiinţific principal, apoi, în 1999, este atestată în calitate de conferenţiar universitar, peste un an – pro­fesor universitar, specialitatea Lingvistica generală şi Istoria limbii române la Universitatea „Spiru Haret”, în prezent fiind aici şef de catedră, docent, pro­fesor, cu toate titlurile ştiinţifice pe care le merită. Predă Cursul de lingvistică generală şi cursul special Civilizaţia cărţii, tehnica redactării. Este un savant polivalent: lingvist şi etnolog, bibliolog şi paleograf, istoric al limbii române, istoric al cărţii, un foarte interesant publicist, polemist de calitate în ştiinţă şi în discuţii, deţinătoare a mai multor premii (Timofei Cipariu, B.P. Hasdeu, Etnos ş.a.). Este întotdeauna plină de energie, aş zice, de elan pur şi simplu tineresc, femeie frumoasă şi la suflet, şi la chip, foarte comunicabilă şi extraordinar de simplă, în orice împrejurări creând în jurul său o atmosferă agreabilă. În numele memoriei tatălui, Zamfira Mihail continuă să ţină legătura cu corno-venii, fiind şi cetăţean de onoare al Cornovei. Patronează liceul din localitate, care de mai mulţi ani poartă numele Părintelui Paul Mihail, din salariul său repartizând anual patru burse pentru cei mai buni la învăţătură, pe contul său organizează pentru elevi diferite excursii. Părintele avva Paul Mihail are tot temeiul să se mândrească de succesele fiicei şi acolo unde se află acum – în lumea celor drepţi. La fel cum avem acest temei şi noi, basarabenii, în mijlocul cărora s-a născut şi a copilărit ilustra savantă Zamfira Mihail.
Ion MADAN