Valorificarea critică şi istorico-literară a operei lui Alexei Mateevici am început-o pornind de la traducerile poetice făcute de el, pentru că, în contextul politic de la începutul anilor ‘60 ai secolului trecut, nu era posibil să abordezi creaţia lui în alt aspect. Deci, în 1962, la o conferinţă a tinerilor cercetători, prin ceea ce am vorbit, am reuşit să risipesc opinia promovată până la aceasta de unii savanţi, bunăoară, de Mohov, Berezneakov şi alţii, cum că în timpul studenţiei la Academia Teologică de la Kiev, între anii 1910-1914, Mateevici ar fi trecut printr-o criză, din care cauză nu era capabil să scrie, de aceea s-a şi apucat de traduceri. Această opinie eronată a jucat un rol negativ, aş zice, chiar dăunător, prezentând în mod greşit, se prea poate, chiar intenţionat greşit, activitatea lui Alexei Mateevici. Prin cercetările pe care le-am efectuat timp de doi ani până la acea conferinţă şi despre care am vorbit în cadrul ei, am reuşit să le demonstrez celor prezenţi că, la Kiev, Alexei Mateevici n-a avut nici o stare de criză. Pur şi simplu, nimerind în alt mediu, – şi lingvistic, şi uman, – studentul teolog de la Chişinău s-a restructurat, am putea spune, s-a remodelat interior, s-a maturizat. În această stare, cu un alt nivel de maturitate a gândirii, era firesc să simtă necesitatea de a găsi noi modalităţi de manifestare a personalităţii sale, de autoafirmare chiar. Astfel, a ajuns la traduceri, alegând pentru această preocupare o poezie cu un profund conţinut religios şi filosofic, apropiat de propria lui viziune asupra lumii. A tradus din poezia mai multor clasici ruşi – bunăoară, „Dumnezeu” de Derjavin, „Rugăciunea” de Lermontov, „Mântuitorul” de A. Tolstoi, „Hristos au înviat” de Fet etc. – găsind în această preocupare un teren foarte bogat, divers, fertil, pe care l-a „lucrat” fără nici un dicţionar, ajutat doar de propriul talent scriitoricesc. Pe deasupra, despre Mateevici s-ar putea afirma că era un om contopit organic cu credinţa în Dumnezeu, faptul în cauză punându-şi pecetea pe tot ce a făcut el, inclusiv pe calitatea traducerilor poetice. Cu regret, după acea conferinţă, împrejurările mi-au impus spre cercetare alte teme. În 1981, am plecat într-o deplasare la Sankt-Petersburg, pe atunci Leningrad, să lucrez în arhivele de acolo, datorită cărui fapt am făcut cunoştinţă cu un muzicolog de la Kiev. Chiar din primele discuţii, i-am spus că în oraşul dumnealui au făcut studii laice şi ecleziastice mulţi basarabeni, iar cel mai cunoscut dintre aceştia a absolvit în 1914 Academia Teologică. Dumnealui era sigur că am fost la Kiev şi am făcut cercetări, iar aflând că nu, nu am fost şi nu am cercetat, nici eu şi nici altcineva din Moldova, m-a privit uimit, eu simţindu-mă cu totul ruşinat… Mi-am zis atunci în sinea mea că termin ceea ce fac şi, revenind la Chişinău, neapărat încerc să cer o deplasare la Kiev direcţiei Institulului de Filologie al Academiei, al cărui colaborator eram atunci şi continui să fiu până acum. Coincidenţa este uluitoare, o pot explica doar prin faptul că aşa a vrut Dumnezeu. Chiar atunci şi chiar acolo, la Leningrad, în următoarele zile de cercetare în arhive, fără să o caut, am dat de o informaţie – în „Kievskie eparhialinîie novosti” – că Alexei Mateevici a susţinut teza de candidat în teologie cu tema „Concepţia filosofică şi religioasă a lui Fechner”, fiind chiar indicaţi referenţii şi oponenţii. Doar cei ce se ocupă şi ei de cercetări ar putea să înţeleagă ce sentimente am trăit în acele clipe… La moment, n-aveam cu cine vorbi, cui îi împărtăşi bucuria şi, fiindcă nu se putea să nu i-o spun cuiva, i-am spus-o unei lucrătoare a arhivei, care nu ştiu dacă a înţeles profunzimea trăirii mele, dar m-a ascultat cu multă indulgenţă. La Chişinău, spre norocul meu, bucuria mi-a fost înţeleasă în mod adecvat şi Simion Cibotari, directorul de atunci al institutului, care mi-a acceptat deplasarea jinduită. Şefa Arhivelor Centrale ale Ucrainei, văzându-mi – tot întâmplător! – amărăciunea că nu am găsit la ei nimic despre teza lui Mateevici, m-a sfătuit să merg la arhivele bibliotecii Academiei de Ştiinţe; poate, în fondul ei de manuscrise, dau peste ceva. Dacă nu găsesc nimic nici acolo, a zis tot dumneaei, înseamnă că lucrarea s-a pierdut în timpul primului război mondial. Şi de data aceasta, cu siguranţă, lucrurile iarăşi s-au făcut după voia lui Însuşi Dumnezeu. La academia kieveană am găsit în cartotecă informaţia necesară, dar funcţionara de acolo mi-a temperat entuziasmul, spunându-mi că asta nu e o garanţie sută la sută; se poate întâmpla ca, pe parcursul vremii, manuscrisul să fi dispărut. Totuşi, până la urmă, acesta s-a găsit! Un foliant cu 803 pagini: Alexei Matveevici, Religioizno-filosofskoe mirosozerţanie Fehnera. Ziua de lucru la arhivă era pe sfârşite, dar doamnele lucrătoare nu mi-au spus nici un cuvânt. Probabil, văzându-mi expresia ochilor, mi-au înţeles bucuria şi au rămas la serviciu peste program. Mi-au dat manuscrisul în mâini, eu l-am luat, am îngenun cheat, începând să lăcrămez şi să-l sărut… Pentru mine, după cum am zis, era un dar de la Dumnezeu. Eram primul cercetător din Moldova care vedea şi ţinea în mâini o lucrare în original a lui Mateevici… La început, am încercat să fac un volum în mod separat. Întâmplător, am atins tema într-o discuţie cu Efim Levit, colegul meu de institut, ştiindu-l interesat şi pe dumnealui de personalitatea lui Mateevici. Ne-am amintit de cercetătorul ieşean Ion Nuţa, care în 1987 editase la Iaşi un volumaş de Mateevici, intitulat „Scrieri”. Am hotărât să-l contactăm, să-i propunem o colaborare. Spre bucuria noastră, a acceptat-o. Ne-am luat fiecare „parcela” şi… ne-am apucat de lucru. Mie mi-au revenit lucrările în limba rusă, fiindcă, din cei trei, eu cunoşteam cel mai bine această limbă, în plus, făcusem şi cercetări. Printre altele, scrierile în limba rusă ale lui Alexei Mateevici le-am găsit pe toate în arhivele Academiei de Ştiinţe a Moldovei, în vechea revistă „Kişiniovskie eparhialinîe novosti”. Nu va fi din partea mea o lipsă de modestie dacă voi spune că a fost o trudă grea. Dar, peste câţiva ani, în 1993, la Editura „Ştiinţa” din Chişinău, în colecţia „Moştenire”, au apărut operele lui Alexei Mateevici în două volume, rodul muncii umilei mele persoane, precum şi a colegilor cercetători Efim Levit şi Ion Nuţă. Astfel, fie şi cu mare întârziere, autorului „Limbii noastre” i s-a oferit locul ce-l merita demult… Cât mă priveşte, prin Mateevici, munca mea de cercetător a căpătat şi ea o anumită valoare. Sper, valoare de o anumită importanţă.

Sava Pânzaru

La 8 septembrie curent, istoricul literar, doctor habilitat Sava Pânzaru a împlinit frumoasa vârstă de 75 de ani. Felicitări şi urări de sănătate şi succese în cercetări din partea „Luminătorului”! Rămânem în aşteptarea studiului „Mateevici şi „Luminătorul”, pe care, după câte ştim, savantul îl dtfinitivează într-o variantă de revistă şi pe care îl vom insera cu multă bucurie în paginile publicaţiei la care Mateevici a colaborat fructuos.