Anul 2007 a fost declarat, în toată lumea creştină, „ Anul Sf. Ioan Gură de Aur”, prin aceasta marcându-se 1600 ani de la trecerea la cele veşnice a acestui Sfânt Părinte al Bisericii.
Ioan Gură de Aur
S-a născut la Antiohia, între 344 şi 354, mai probabil – la 354, după ulti­mele cercetări asupra cronologiei vieţii şi operelor sale. Tatăl său, Secundus, mare dregător militar (magister militum Orientus) muri curând după naşterea copilului. Mama sa, Antusa, dintr-o bogată familie creştină, rămasă văduvă la 20 de ani, se dedică cu râvnă şi perseverenţă educaţiei fiului său, renunţând la recăsătorie. Primele elemente ale educaţiei creştine Ioan le primi de la mama sa. Educaţia clasică o primi de la retorul Libaniu şi de la filosoful Andragatiu. Se pare că a studiat şi dreptul.
A fost botezat târziu, probabil, pe la 372, de Meletie, episcop de Anti-ohia. În curând fu făcut lector. Începu să practice ascetismul acasă; în acelaşi timp, frecventa şi asketerionul lui Diodor de Tars şi al lui Carterios, în tovărăşia prietenului său Teodor, viitorul episcop de Mopsuestia, căruia ştim că, pentru a-l readuce din lume, unde plecase, i-a adresat două scrisori, cunoscute sub numele de: Către Teodor cel căzut. Ioan legase prietenie cu un camarad, Vasile, probabil viitor episcop de Rafaneea, cu care se angajase să meargă pe acelaşi drum în viaţă. Dar, la un moment dat, Sf. Ioan îşi trădă prietenul pe care nu-l împiedică să accepte episcopatul, în timp ce el, Ioan, fugi de această înaltă cinste, ascunzîndu-se. În 374, după moartea Antusei, Ioan putu să dea curs dorinţei sale arzătoare pentru asceză; el se retrase în munţii Antiohiei, unde duse, patru ani, o viaţă severă sub conducerea unui ascet, iar după aceea doi ani stătu retras într-o peşteră unde-şi compromise sănătatea.
În 380 se înapoie în Antiohia, iar în 381 Meletie îl făcu diacon. Timp de 10 ani, înaintea diaconatului, el fu preocupat de problema monahismului şi a fecioriei, cărora le consacră tratate mici. În cei şase ani de diaconat, probleme de ordin pastoral şi apologetic începură să-l preocupe, deşi nu primise încă taina preoţiei. Din această vreme datează tratatul său Despre preoţie.

Sf. Ioan e preoţit de episcopul Flavian în 386 şi primeşte misiunea de pre­dicator. Geniul şi arta lui oratorică îi duc numele pînă departe. El predică nu numai în biserica mare şi frumoasă, zidită de Constantin, sau în biserica cea veche ci în toate bisericile din Antiohia şi din împrejurimi, în fiecare Dumini­că şi sărbătoare, iar în postul mare aproape în fiecare zi. Dărâmarea statuilor împăratului Teodosie şi ale membrilor familiei sale, în anul 387, din cauza cuantumului neobişnuit al obligaţiilor fiscale, a adus locuitorilor Antiohiei ameninţarea cu exterminarea totală. Era atunci un spectacol jalnic: păgânii fugeau din oraş, iar creştinii aşteptau moartea îngroziţi. Din prima săptămână a postului mare, episcopul Flavian plecă la Constantinopol spre a cere cle­menţă împăratului Teodosie, iar Sf. Ioan rosti de-a lungul întregului post 21 de omilii, numite Omiliile despre statui, în care consolează şi încurajează pe credincioşii îngroziţi, dar face şi operă morală, combătând păcatele şi arătând deşertăciunea lucrurilor de aici. Omilia 21-a, finală, anunţă rezultatul fericit al intervenţiei lui Flavian, care aducea amnistierea celor vinovaţi. Succesul pe lângă Teodosie era socotit ca şi succesul Sf. Ioan. Numele lui ajunse pe buzele tuturor; el îşi crease o celebritate nemuritoare: sec. VI îi va da supranumele de Chrysostom Gură de Aur. În timpul celor 12 ani de preoţie la Antiohia, Sf. Ioan a desfăşurat o prodigioasă activitate misonară şi predicatorială. A combătut pe eretici, în deosebi pe anomei şi pe iudeo-creştini, şi s-a străduit pentru formarea morală a credincioşilor săi. Acum comentează, de pe amvom, Geneza, Evangheliile după Ioan şi Matei şi Scrisorile Sf. Pavel. În conflictul dintre Flavian şi Paulin, Sf. Ioan luă partea celui dintâi.
La moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului, în 397, Sf. Ioan fu numit patriarh al Capitalei prin influenţa lui Eutropiu, ministru atotputer­nic pe lângă slabul Arcadie. Această ascensiune a fost o surpriză neaşteptată pentru Sf. Ioan. Teofil al Alexandriei, contra voinţei sale, hirotoni în arhiereu pe noul ales la 26 februarie 398. Ajuns patriarh, Sf. Ioan începu prin a stârpi neregulele şi abuzurile mediului clerical al Capitalei. Suprimă luxul reşedinţei episcopale, pe care-l înlocui cu o simplitate călugărească în mobilier, hrană şi îmbrăcăminte, întrebuinţând superfluul pentru spitale şi săraci. Împiedică exploatarea de către cler a darurilor pentru săraci. Interzise călugăriţelor şi diaconeselor de a mai locui la clerici. Ceru văduvelor purtare ireproşabilă. Râv­na sa de reformator implacabil, tonul tăios şi neiertător al predicilor sale care criticau aspru toate păcatele şi pogorămintele, de jos şi pînă sus, la Eutropiu şi Eudoxia, dragostea sa pentru săraci, pentru adevăr şi pentru dreptate, i-au făcut mulţi duşmani. Continua să-şi scrie predicile şi comentariile sale; acum termină comentariile la Scrisorile pauline (Coloseni, Tesaloniceni, Evrei), scrie comentariul asupra Psalmilor, apoi la Faptele Apostolilor; face misiune externă formând şi trimiţând misionari până la goţii dela Marea Neagră şi Dunăre. Se amestecă în administraţia unor dioceze ca Tracia şi Asia Mică, asupra cărora n-avea jurisdicţie; merge şi convoacă un sinod la Efes, în 401, unde se produseseră nereguli şi unde a pus ordine.
Unele întâmplări din vremea episcopatului său au fost prilej de verificare a caracterului său, dar şi de concentrare a duşmăniei împotriva persoanei sale. Eu-tropiu stăruise pentru aducerea Sf. Ioan la scaunul patriarhal al Constantinopolului şi-l ajutase în lucrările sale de început. Dar Eutropiu era lacom şi vicios. Sf. Ioan îl critica de pe amvon. Eutropiu voise să suprime Bisericii dreptul de azil. Ioan i s-a opus. Când, în 399, Eutropiu căzu în dizgraţie şi ceru azil Bisericii, Sf. Ioan îl primi în Biserică, îl apără de poliţia imperială care venise să-l aresteze, dar în cele două cuvântări ţinute cu acest prilej patriarhul a arătat cât e de trecătoare slava lumii acesteia şi cât de bună şi ocrotitoare este Biserica. Pentru nedreptăţi de felul celor comise de Eutropiu, autorul nostru mustră şi pe împărăteasa Eudoxia, care după căderea lui Eutropiu ajunsese suverană absolută în imperiu.
Legăturile cu curtea au fost întrerupte sau au fost reci. Duşmanii lui Ioan începură să murmure. Venirea Fraţilor Lungi la Constantinopol, izgoniţi de Teofil din Egipt ca origenişti, avea să provoace actul final al vieţii patriarhului atât de frământat. Ioan primi pe Fraţii Lungi, îi aşeză undeva, dar nu imtră în comuniune cu ei şi nu le primi o plângere contra lui Teofil.Aceştia se adresară împăratului, care dispuse convocarea lui Teofil în faţa episcopului Capitalei. Teofil îşi luă măsuri, trimiţâmd înainte pe Sf. Epifaniu, spre a descalifica pe Sf. Ioan ca origenist, dar bătrânul episcop din Salamina îşi dădu seama, până la urmă, de cursa în care fusese atras şi plecă grăbit în ţara lui. Teofil însă, care veni cu 26 episcopi ai lui, ştiu să-şi ralieze 10 episcopi nemulţimiţi de Ioan, 3 văduve care se socoteu insultate de patriarh şi pe împărăteasa Eudoxia. Sinodul, prezidat de Teofil, convocă pe Ioan să se prezinte la Stejar, aproape de Calcedon, spre a se dezvinovăţi de calomnii sau de lucruri ridicole. Ioan nu se prezentă şi de aceea fu depus.
Exilat din ordinul împăratului şi aflându-se deja în Bitinia, patriarhul fu rechemat din cauza răscoalei poporului care-şi cerea păstorul şi din cauza unui cutremur de pământ. Patriarhul fu primit în triumf; dar împăcarea n-a durat decât două luni. Spre sfîrşitul anului 403, Ioan critică aspru neorânduielile care s-au produs cu ocazia inaugurării unei statui a Eudoxiei, aproape de Biserica unde slujea el. Se pare că omilia despre Ioan Botezătorul, în care Ioan ar fi comparat pe Eudoxia cu Irodiada, este o piesă falsă, plăsmuită de adversarii săi. Eudoxia, după sfatul lui Teofil, convocă un sinod în care depuse a doua oară pe Ioan, ca nefiind reintegrat de un sinod după prima depunere. Aceasta se petrecea în postul Paştelui din anul 404. Ioan fu arestat în palat aproape de Paşte şi exilat după Rusalii, la 20 iunie 404. Exilul al doilea şi final al Sf. Ioan ne este cunoscut din scrisorile sale numeroase către prieteni devotaţi. El arată suferinţele şi necazurile lui pe drumul lung şi silnic al deportării, dar e mereu preocupat de scumpa sa Biserică şi de răspândirea Evangheliei. După o oprire scurtă la Niceea, Sf. Ioan ajunse, la sfârşitul a 77 de zile, la Cucuz sau Arabissos, în Armenia Mică. El a suferit mult aici din cauza climei, a lipsurilor şi a primejdiilor din partea tâlharilor. Intervenţia partizanilor săi de la Constantinopol, numiţi ioaniţi, şi moartea Eudoxiei spre sfârşitul anului 404 nu i-au schimbat situaţia. Ioan scrise de la Cucuz şi papei Imocenţiu, cerându-i ajutor, dar acesta n-a putut face nimic pentru el. Din cauza legătu­rilor sale frecvente cu prietenii de la Constantinopol şi Antiohia, autorităţile primiră ordin să-l deporteze la Pityus, un orăşel pe malul răsăritean al Mării Negre. El muri în drum spre această localitate, la Comana, în Pont, în ziua de 14 septembrie 407, cu aceste cuvinte pe buze: „ Slavă lui Dumnezeu pentru toate ”. Numele său a fost trecut din nou în diptice. Resturile sale pământeşti au fost aduse şi depuse cu pompă în biserica Sf. Apostoli, la Constantinopol, de către Împăratul Teodosie II, în anul 438.
Sf. Ioan Gură de Aur a lăsat o considerabilă operă literară, care ocupă 18 volume în 4, în ediţia Migne.
Omilii asupra Sf. Scripturi. Asupra cărţilor Vechiului Testament Sf. Ioan a scris: 9 omilii la Geneză, în anul 386; 67 omilii asupra întregii Geneze, probabil, în anul 388; 5 omilii asupra Anei, mama lui Samuil; 3 omilii asupra lui David şi Saul, probabil, în anul 387; 58 omilii asupra Psalmilor: 4-12, 43-49, 108-117, 119-150; 2 omilii asupra obscurităţii profeţiilor, 6 omilii la Isaia. Asupra cărţilor Noului Testament, Sf. Ioan a scris: 90 omilii la Matei, datând aproximativ din anul 390; 7 omilii despre săracul Lazăr; 88 omilii la Ioan; 55 omilii la Faptele Apostolilor; circa 250 omilii asupra scrisorilor Sf. Apostol Pavel: 32 la Romani, poate cele mai frumoase; 44 la I Corinteni, 30 la II Corinteni; 24 la Efeseni; 34 la Evrei; 6 la Galateni şi 104 la celelalte scrisori pauline.
Opere dogmatico-polemice: Contra anomeilor despre faptul că Dum­nezeu nu poate fi înţeles, în 12 cărţi, lucrare de teologie, în care se critică orgoliul eunomiam, care pretindea că înţelege tainele lui Dumnezeu. Autorul susţine deofiinţimea Fiului cu Tatăl. Dumnezeu e simplu, necompus şi fără formă. Nici îngerii nu pot cunoaşte pe Dumnezeu în chip clar şi precis. Ei nu îndrăznesc să privească la fiinţa pură şi neamestecată. Contra iudeilor, în 8 cărţi, critică pe iudeo-creştinii care păstrau tradiţiile iudaice; Despre Înviere; Cuvântări sau predici la sărbătorile mari ale Mântuitorului: La Naşterea Domnului, unde se afirmă că Hristos s-a născut la 25 decembrie; la Epifanie sau la Botezul Domnului; La Joia Sfântă ( trădarea lui Iuda ); La Vinerea Sfântă; La Înviere; La Rusalii; Cuvântări panegirice în cinstea sfinţilor, dintre care cele mai vestite sunt cele 7 în cinstea Sf. Pavel, apoi în cinstea lui Iov, a lui Eleazar, a Macabeilor, a Sf. Ignatie Teoforul, a Sf. Vavila, a Sf. Eustaţiu, a lui Meletie, a lui Diodor de Tars, a lui Roman, a lui Barlaam, a Pelaghiei; Cuvântări morale cu bază biblică; 2 Cateheze înainte de botez, 3 cuvântări despre diavolul ispititor, 9 – despre pocăinţă, despre calende, combătând, ca şi Asterie al Amasiei, obiceiurile urâte cu prilejul zilei de 1 ianuarie; Despre milostenie, Contra jocurilor de circ şi contra teatrelor; cuvântări ocazionale, din care menţionăm: Cuvântări sau omilii despre statui, care rămân un model pentru asemenea gen de cuvântări; Cuvânt cu ocazia hirotoniei sale; 2 cuvântări despre trecerea şi nimicnicia fericirii pământeşti cu ocazia căderii ministrului Eutropiu; 2 Cuvântări, una înainte şi una după primul exil.
Opere neoratorice şi tratate. Aceste opere au caracter apologetic, ascetic şi educativ-moral în general.
Apologetice pot fi socotite: Contra lui Iulian şi a păgânilor şi despre Sf. Vavila, deja menţionată; micul tratat că Hristos este Dumnezeu, care arată păgânilor şi iudeilor dumnezeirea lui Hristos.
Ascetice: Către Teodor cel căzut, sub forma a două scrisori, prin care în­deamnă stăruitor pe prietenul său Teodor, viitor episcop de Mopsuestia, să revină în mănăstire, întrucât acesta, după ce studiase teologia şi se dedase practicilor ascetice, se retrăsese în lume. Despre pocăinţă, în două cărţi, adresate una lui Demetriu şi alta lui Stelehiu, ca să le arate foloasele acestei practici ascetice; Contra adversarilor vieţii monahale, în 3 cărţi, care arată superioritatea unei asemenea vieţi faţă de viaţa obişnuită; Comparaţia între un rege şi un monah reia problema dezbătură în lucrarea precedentă; Către Stagir, în 3 cărţi, arată marele rol al suferinţei, care e trimisă de Providenţă; Despre feciorie, în care face o paralelă între feciorie şi căsătorie: căsătoria e bună, dar fecioria e mai bună.
Educativ-morale: Despre slava deşartă şi despre educaţia copiilor, lucrare de o deosebită importanţă pentru metoda de aplicat în formarea tinerelor vlăstare, de ambele sexe. Schiţează treptele formale în instrucţia religioasă; Către o tânără văduvă – consolează pe o doamnă rămasă văduvă; Despre nerepetarea căsătoriei – îndeamnă la perseverenţă în văduvie, prin renunţarea la a doua căsătorie; Nimeni nu e vătămat decât de sine însuşi; Către cei ce sunt scandalizaţi din cauza nenorocirilor; Contra celor ce au fecioare subintroduse – combate o nefericită tradiţie după care clericii adu­ceau în casă călugăriţe, sub pretext de a fi slujiţi şi de a-şi spori evlavia prin ele; de multe ori, însă, se petreceau lucruri nepermise; Femeile diaconiţe nu trebuie să locuiască cu bărbaţii – tratează acelaşi subiect ca şi lucrarea precedentă, dar aplicat cazului diaconiţelor; Despre preoţie, capodoperă literară şi teologică a Sf. Ioan Gură de Aur şi tratatul clasic despre această temă, aşa cum a conceput-o şi a trăit-o spiritualitatea patristică. Tratatul a fost scris între 381-386, când autorul era numai diacon, şi se împarte în şase cărţi. E scris sub formă de dialog, după modelul literar platonic. Personajele dialogului sunt Ioan şi Vasile, probabil, viitorul episcop de Rafaneea, prieten devotat celui dintâi. „ Preoţia este semnul iubirii lui Hristos. Ea e semnul iubirii turmei pe care Hristos a încredinţat-o păstorului” (II, 1). Sf. Ioan s­a inspirat, pentru unele idei esenţiale şi aspecte importante ale preoţiei, din lucrarea corespunzătoare a Sf. Grigorie de Nazianz; Despre fuga sa în Pont. Plan precis, compoziţie densă şi logică, orizont măreţ, frumuseţi spirituale excepţionale, stil strălucitor, bogăţie de idei, mângâiere, îndemn şi îndreptar pentru adevăraţii creştini.
Corespondenţa Sf. Ioan cuprinde aproximativ 240 de scrisori ( exact: 236 ), cele mai multe din timpul celui de al doilea exil ( 404 – 407 ) şi având caracter istoric, consolatoriu, de recomandare şi familiar. Relevăm cele 17 scrisori adresate văduvei şi diaconiţei Olimpiada, una din cele mai devotate credin­cioase ale Sf. Ioan Gură de Aur.

Specialiştii cred că textul Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur nu aparţine, în for­ma lui actuală, autorului nostru, dar că ţinuta primară să meargă până la el.
Doctrină. Ioan Gură de Aur n-a fost atât un speculativ, cât un om practic, un educator şi un reformator al societăţii vremii sale. De aceea doctrina sa, în general ortodoxă, nu e de o originalitate prea mare. Sf. Ioan aparţinea şcolii antiohiene, în al cărei spirit şi cu ale cărei metode a lucrat în general, fără să fi căzut în greşelile ei. El a fost cel mai mare artist al cuvântului din vremea sa, cel mai strălucit predicator pe care l-a produs Biserica primelor veacuri.
Sf. Scriptură este pentru autorul nostru izvorul principal al credinţei, cugetării, predicii şi vieţii sale. Ca antiohian, el interpretează Scriptura după metoda istorico-gramaticală pe care o argumentează însă printr-un alegorism moderat, bazat mereu pe litera textului. Exegeza Sf. Ioan e profundă, fină, nespeculativă şi cu aplicaţii la toate aspectele vieţii religioase.
Ideea de Dumnezeu este înnăscută sufletului omenesc. Dar pe Dumnezeu nu-L putem cunoaşte ce este El în sine; ştim numai că El există. Pretenţia anomeilor de a cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum Acesta se cunoaşte pe sine, e calificată drept nelegiuire şi nebunie. Nici îngerii – serafimii, heruvimii şi ceilalţi – nu cunosc pe Dumnezeu în Sine: ei au o cunoaştere prin pogorământ, prin sincatabază faţă de Creatorul lor. Şi Ioan Gură de Aur pune accentul pe dragostea, mila, puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, care sunt cu atât mai înalte, cu cât făpturile umane sunt mai fragile.
Hristologia e, în general, ortodoxă. Autorul nostru combate cu anticipaţie şi monofizismul, şi nestorianismul. Ca antiohian, el susţine distincţia netă a celor două firi în Hristos. Acesta e de o fiinţă cu Tatăl; deşi veşnic Dumnezeu, el a luat firea noastră intactă, mai puţin păcatul. El s-a născut după trup, pentru ca noi să ne naştem după Duh; El s-a născut din femeie, pentru ca noi să încetăm de a mai fi fiii femeii. Uneori Sf. Ioan întrebuinţează formula antiohiană că Logosul a locuit în omul Iisus ca într-un templu sau că templul a primit harul. Dar Sf. Ioan accentuează şi unitatea celor două firi, cum am văzut. Asemenea celorlalţi antiohieni, el nu dă Sfintei Fecioare calificativul de Născătoare de Dumnezeu, dar nu-l dă nici pe cel de Născătoare de Hristos.
Harul joacă un rol de seamă în actul sfinţeniei şi în acela al mântuirii noa­stre, dar el nu e totul; o parte în lucrarea mântuirii revine şi eforturilor omului. Dumnezeu ne acordă harul potrivit voinţei şi prevederii Sale, dar harul are efect numai asupra celor ce vor să-l primească, nu şi asupra celor ce i se opun.

Sf. Taine sunt simboluri sau taine care, sub formă văzută, ne aduc harul cel nevăzut al lui Dumnezeu, sau, cum zice Sf. Ioan, coboară „ inteligibilul în sensibil ”. Botezul, mirungerea şi preoţia imprimă o pecete omului. Săvârşitorul real al Sf. Taine este Iisus Hristos Însuşi, preotul nefiind decât un instrument. Sf. Euharistie are în Sfântul Ioan unul dintre martorii cei mai preţioşi ai antichităţii creştine. Prezenţa reală a Mântuitorului în sfintele speţe e atestată precis de numeroase texte. Ceea ce este în potir, este ceea ce a curs din coasta Domnului; pâinea e trupul lui Hristos. Noi nu trebuie numai să privim la Domnul, ci să-L luăm în mâini, să-L mâncăm, să înfigem dinţii în carnea Lui şi să ne unim cu El cât se poate de strâns. Unirea cu Domnul trebuie să fie nu numai prin dragoste spirituală, ci şi în realitate, adică o unire cu trupul Lui, o unire prin hrănirea cu El. Săvârşitorul sau jertfitorul Sfintei Euharistii e Domnul Hristos Însuşi. Preotul Îi ţine locul şi rosteşte cuvintele, dar puterea şi harul sunt ale lui Dumnezeu. Sf. Euhabristie e socotită identică cu jertfa de pe cruce.
Sf. Ioan are o interesantă doctrină socială. El a fost supranumit „ ambasa­dorul săracilor ”, „ apostolul carităţii ”. El a combătut cu putere nedreptăţile sociale ale timpului, provocate de inegalitatea şi lupta dintre clase. El a con­statat existenţa a trei clase, pe care le descrie în culori vii. El a criticat aspru lăcomia şi luxul bogaţilor în dauna săracilor, adică a celor ce muncesc şi a sclavilor. Bunurile materiale au drept proprietar pe Dumnezeu. Omul nu este decât administratorul lor. Oamenii trebuie să ia din aceste bunuri numai strictul necesar; în felul acesta, nimeni nu va duce lipsă. La baza proprietăţii a stat, de cele mai multe ori, o nedreptate. Comunitatea bunurilor e un ideal pe care l-a practicat vechea Biserică din Ierusalim. Sclavii sunt egali stăpânilor lor în Biserica lui Iisus Hristos. Autorul lor nu propune eliberarea lor generală, căci aceasta era o chestiune de stat, iar el nu se amesteca în orânduirea statului, dar el cere deseori îndulcirea situaţiei lor şi intervine pe lângă unii proprietari de sclavi să purceadă la o eliberare a acestora în anumite condiţii.
Familia e mult preţuită de autorul nostru. El apără egalitatea soţilor, care trebuie să se influenţeze în bine unul pe altul, recomandă educaţia copiilor în spirit creştin, combate unele obiceiuri păgâne la înmormântare. Munca şi muncitorii sunt foarte apreciaţi de autorul nostru. Clasele superioare nu pot trăi fără muncitori, pe când aceştia pot trăi fără acele clase.
Caracterizare. Sf. Ioan Gură de Aur a fost predicatorul prin excelenţă al Bisericii Ortodoxe şi este şi astăzi modelul ideal al vorbitorului bisericesc. Cuvântările sale, pline de suflul evlaviei şi de o deosebită înălţime de cugetare morală, sunt mereu actuale. În ele se găsesc date asupra culturii timpului, asupra moravurilor şi credinţelor generale ale vremii. Sf. Ioan a fost unul dintre cei mai mari păstori ai Bisericii creştine. El a sintetizat în chip fericit pe conducătorul de suflete, luminat, cumpănit, atent, calm, cu vorbitorul îndemânatec, care face din cuvânt arma de executare a programului său pas­toral. Tratatul său Despre preoţie este cartea clasică a creştinismului asupra dumnezeieştii taine a hirotoniei, care a însufleţit, a încurajat, a călăuzit şi a înălţat continuu milioane de preoţi creştini de-a lungul veacurilor. Sf. Ioan s-a aruncat în vâltoarea vieţii sociale, pe care a încercat s-o purifice, reformându-i moravurile şi orientând-o spre limanul dătător de viaţă al Evangheliei. El a biciuit viciile, îngîmfarea, simonia, necinstea, prostia, lăcomia, luxul şi toate ticăloşiile societăţii din vremea sa, începând de la fratele cel mai de jos, până la palatul împăratului. De aceea el poate fi numit unul dintre cei mai de seamă reformatori sociali creştini ai vremii sale.
El este nu numai un critic nemilos al decăderilor contemporanilor săi, ci şi un organizator neîntrecut al asistenţei sociale, după modelul celei de la Cezareea Capadociei. El a fost supranumit „ ambasadorul săracilor ”.
Sf. Ioan a fost un catehet şi un pedagog de clasă înaltă, între atâţia cateheţi şi pedagogi ai veacului său: Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Niceta de Remesiana şi Fericitul Augustin. În tratatul său Despre slava deşartă şi despre educaţia copiilor, el a anticipat cu mai bine de 15 veacuri metoda devenită clasică a pedagogiei moderne prin celebra teorie a treptelor formale. El preconizează educaţia copiilor de ambele sexe pe baza Sf. Scripturi şi recomandă cinci categorii de pedagogi: 1. părinţii, 2. conştiinţa, 3. pedagogii de profesiune, 4. monahii şi 5. Dumnezeu.
Sf. Ioan Gură de Aur a fost un prieten incomparabil. Poate niciodată nu s-a scris, după Platon, Aristotel, Cicero şi Grigorie de Nazianz, cuvinte mai înaripate şi mai înălţătoare despre prietenie ca acelea ale autorului nostru.
Sf. Ioan nu este numai o comoară de exegeză teologică, istorică şi morală, ci şi o neasemuită desfătare literară pentru iubitorii de literatură frumoasă. Inteligenţa sa vie, limba sa impecabilă, imaginaţia sa bogată, marele său simţ artistic, gustul său pentru măsură au făcut din el un clasic – unul din cei mai mari clasici ai literaturii patristice. El se citeşte pe nerăsuflate de cine are gustul felului său de a scrie. Deşi limba lui e uşoară şi se leagă în cadenţele perioadelor sale retorice, totuşi, ea nu e uşor de tradus. Dar e unul din Părinţii cei mai mult traduşi în lumea creştină.
Sf. Ioan este un scriitor şi un teolog normativ pentru Biserica Ortodoxă, alături de alţi doi mari capadocieni: Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Grigore de Nazianz, toţi trei fiind numiţi la fel: ” Mari dascăli ai lumii creştine şi ierar­hi ” . Autorul nostru a trăit cum a învăţat şi a învăţat cum a trăit, adică după Evanghelie, având ca model pe Domnul nostru Iisus Hristos.
Biserica Ortodoxă ( stil vechi ) îl prăznuieşte pe Sf. Ioan Gură de Aur la 13 noiembrie singur, iar la 30 ianuarie – împreună cu Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Grigorie de Nazianz.
( Din Patrologie, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1956, p. 199-208 )
Bibliografie: Ediţii: Migne, P.G. 47-64 şi numeroase ediţii de opere separate, îndeosebi ale tratatelor Despre preoţie, Despre educaţie, ale anumitor omilii, ale scrisorilor. A se vedea şi ediţia din Sources chrétiennes nr. 13, 28. Traduceri: franceze: Jeannin şi Bareille; germană: îm Biblioth. der Kirchenvat.; română: diverşi traducători; mai recenţi: S. Bezdechi ( 21 omilii la statui, 9 omilii despre pocăinţă şi Sf. Vavila ), Pr. D. Feciorul ( Cuvântări la praznice împărăteşti ), St. Călinescu, A. Geamănu ( Despre preoţie ). Istorii literare, studii şi manuale: Ieronim, De viris ill. 129; Paladiu, Dialog despre viaţa lui Ioan Gură de Aur; Socrat, Ist. bis. 6, 2-23; Sozomen, Ist. bis. 8, 2-28; Teodoret, Ist. bis. 5, 27-36; A. Puech, Un réformateur de la societé chrétienne au IV-siecle – Saint Jean Chrysostome et les moeurs de son temps, Paris, 1981 ( lucrare fundamentală pentru problemele sociale la autorul nostru ); Idem, Saint Jean Chrysostome ( Les Saints ), 1905, 5e ed.; Ph. E. Legrand, Saint Jean Chrysostome ( Les moralistes chrétiens ) 1924; G. Bardy, Jean Chrysostome ( Saint ), Dict. de Theol. Cath. VIII, 1, 1924, col. 660- 690; Dom. Chrysost. Baur, Saint Jean Chrysostome et ses oeuvres dans l’istoire littéraure, Louvain, Paris, 1907; Idem, Johannes Chrysostomus und seine Zeit, München, 1929- 30, 2 vol.; A. Moullard, Saint Jean Chrysostome le défenseur du mariaje et l’apôtre de la virginité, Paris, 1923; L. Meyer, Saint Jean, Chrysostome maitre de perfection chrétienne, Paris, 1934; O. Bardenhewer, op. cit. III, p. 324-361; F. Cayre, op. cit. I, p. 449-482; A. Puech, Histoire de la littérature grecque chrétienne III, p. 458-533; B. Altaner, Patrologie, 1938, p. 202- 210.

Anunțuri