Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este dovada cea mai puternică a dumnezeirii Lui, dar şi fundamentul credinţei noastre creştine (piatra cea din capul unghiului). Apostolul Pavel spune: „Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Cor. 15,14). Iar Sf. Augustin scrie în acelaşi sens: „Nu este mare ispravă să crezi că Hristos a murit, pentru că aceasta o confirmă atât păgânii cât şi iudeii, chiar şi ticăloşii. Credinţa creştinilor este, însă, Învierea lui Hristos „cel mai esenţial lucru”.1 La rândul său vestitul Richard Strauss reflecta la bătrâneţe: „Dacă nu cred în Învierea lui Hristos nu sunt creştin”.2 Dacă a înviat, este Dumnezeu Adevărat şi toată învăţătura lui este adevărată.

Din primele zile ale existenţei sale, Biserica Creştină în deplină unitate a mărturisit credinţa în învierea lui Hristos. Este una din marile doctrine şi convingeri fundamentale ale Bisericii, şi penetrează literatura Noului Testa­ment astfel încât dacă s-ar elimina fiecare pasaj care se referă la Înviere, s-ar obţine o colecţie de scrieri atât de mutilate, încât ceea ce a rămas nu ar mai putea fi înţeles.

Învierea a pătruns adânc în viaţa primilor creştini. Faptul ei apare pe mor­mintele lor şi în inscripţiile găsite pe pereţii catacombelor, a pătruns adânc în imnologia creştină; a devenit una dintre cele mai vii teme ale marilor scrieri apo­logetice din primele trei secole; a fost tema abordată în mod constant în predica din perioada pre şi post-niceiană. A intrat imediat în formula de crez a Bisericii; este în crezul apostolic; o găsim în toate marile crezuri care au urmat.

“Toate mărturiile Noului Testament vin să arate faptul că greutatea veştii bune nu era: “urmează-L pe acest învăţător şi fă tot ce îţi stă în putinţă”, ci “Iisus şi învierea”. Nu poţi scoate acest lucru din creştinism, fără să-I alterezi în mod radical caracterul şi să-I distrugi adevărata identitate”3.

Teologul Josh McDowell relatează un caz care s-a întâmplat cu el în Uru-guay. Un student de la Universitatea din această ţară la întrebat: Domnule profesor McDowell, de ce nu puteţi contrazice creştinismul?” La care profe­sorul a răspuns: “Pentru un motiv foarte simplu: nu pot anula un eveniment din istorie – Învierea lui Iisus Hristos”4.

Anume din această cauză asupra faptului real al Învierii Mântuitorului sunt concentrate toate atacurile necredincioşilor şi duşmanilor creştinismului.

Dacă până la Reformă învierea Domnu­lui a fost contestată doar sporadic de către unii eretici, în secolele XVI şi XVII, teologi protestanţi din direcţia raţionalist-critică au contestat înverşunat învierea Domnului şi cu atât mai mult o contestă urmaşii lor de astăzi, considerând-o drept un mit apărut din cauza nălucirilor ucenicilor Săi, sau a escrocheriei acestora, pentru a-şi putea recruta numeroşi adepţi ai noii religii. Au fost elaborate o serie de ipoteze, care încearcă să explice învierea Domnului în mod raţional, tăgăduindu-se ca­racterul ei supranatural. „Argumentele” aduse de duşmanii creştinismului contra faptului real al Învierii Domnului în prezent se sprijină pe câteva ipoteze, unele dintre care le vom examina în continuare.

Vom începe cu

Ipoteza morţii aparente

Această ipoteză a fost formulată de pastorul german Carol Erick Venturini în romanul său „Natürliche Geschichte des grossen Propheten von Nazareth”.5 Aceeaşi ipoteză a formulat-o şi teologul protestant Gottlob Paul, la începutul sec. XIX, şi susţinută de astfel de reprezentanţi ai şcoli din Tübingen ca: Ferdinand Christian Bauer, Bruno Bauer şi mai ales David Friedrich Straus în lucrările sale: „Viaţa lui Iisus” şi „Credinţa veche şi nouă”, Jean Reville în lucrarea sa „Jesus de Nazareth” ş. a. Aceştia au susţinut că, în realitate Iisus Hristos n-a murit cu adevărat, ci şi-a pierdut doar cunoştinţa căzând într-o stare cataleptică, sau de leşin, suferind moarte aparentă din cauza istovirii şi a pierderii de sânge, dar S-a trezit graţie mirosului puternic al aromatelor de smirnă şi aloe, cu care i-a fost uns trupul6, şi răcelii pereţilor mormântului. Revenindu-şi din leşin, Iisus a prăvălit piatra de la mormânt, a ieşit afară din mormânt şi a plecat să caute pe ucenici, S-a arătat femeilor, mironosiţe şi apostolilor vestindu-le Învierea. Aceştia au crezut, iar Hristos când şi-a văzut sarcina realizată a dispărut, ascunzându-se în Qumran, într-o mănăstire de esenieni, lăsându-i pe ucenici obsedaţi de ideea că a înviat şi s-a înălţat la cer. Astfel s-ar fi creat mitul învierii.

Tot la începutul sec. XIX Paulus din Heilderberg a făcut o tentativă de a explica învierea lui Hristos, afirmând că de fapt Iisus nu a murit cu adevărat, ci fusese mai degrabă leşinat sau în comă pe cruce.

Această ipoteză nu poate fi luată în serios deoarece pune mai multe în­trebări decât dă răspunsuri. Contra acestei ipoteze se ridică însăşi realitatea faptelor.

Moartea reală a lui Iisus Hristos o dovedeşte grija căpeteniilor iudeilor şi a romanilor ca Acela carte fusese răstignit între cei doi tâlhari să fi murit cu adevărat.

Sf. Scriptură arată clar că Pilat a permis luarea de pe cruce a Trupului lui Iisus Hristos numai după ce s-a convins că moartea a avut loc în mod real. Ostaşii controlând dacă cei răstigniţi sunt morţi cu adevărat, tâlharilor care erau încă vii le-au zdrobit fluierile picioarelor, iar lui Iisus nu i-au sfărâmat fluierile picioarelor, din cauza că Mântuitorul murise, dar spre a se convinge că a murit cu adevărat I-au împuns cu suliţa coasta din care a ieşit sânge şi apă (In 19,34), semn că trupul celui mort îşi încetase funcţiile vitale.

Când ostaşul a străpuns cu suliţa coasta lui Hristos, El era deja mort; iar scurgerea de sânge şi apă care a urmat, a fost un fenomen natural, explicabil prin cauze naturale, fie o minune.

Observaţii şi experienţe repetate făcute pe oameni şi animale au arătat că când după moarte, se străpunge partea stângă cu un pumnal mare de mărimea unei suliţe romane, se pot observa câteva efecte:

1. Nici un fel de scurgere nu apare din rană cu excepţia unei prelingeri uşoare de sânge;

2. O puternică curgere de sânge;

3. O curgere de apă, urmată de câteva picături de sânge;

4. O scurgere puternică de apă, urmată de o scurgere puternică de sânge;

5. O scurgere puternică de sânge, urmată de o scurgere puternică de apă

în urma rănii. Dintre aceste cinci cazuri, primul este cel mai frecvent; al doilea se observă în cazuri de moarte prin înec sau prin otrăvire cu strihnină. Moartea prin răstignire produce o prezenţă a sângelui în plămâni similară cu cea produsă prin înec sau strihnină. Al treilea caz se observă în cazul morţii prin pleurezie pericardică, şi ruptura inimii. Al patrulea caz apare la o persoană care înainte de răstignire ar fi suferit de efuziune pleuretică; al cincilea caz apare la o persoană care a murit răstignit pe cruce, în urma rupturii inimii. Realităţile zilelor dinaintea răstignirii Mântuitorului ex­clude posibilitatea pleureziei, astfel că din relatarea Sf. Ioan care spune că din coasta străpunsă a lui Iisus a ieşit “sânge şi apă” (In 19, 34-35), am putea conchide că moartea lui Iisus a fost cauzată de combinaţia răstignirii cu a rupturii inimii7.

Cineva va afirma că relatarea evangheliştilor despre îngroparea lui Iisus nu corespunde adevărului istoric, căci Iisus a fost răstignit de ostaşii romani, după legile Romei, pe care soldaţii trebuiau să le respecte cu stricteţe. Dar obiceiul roman era ca victima răstignită să fie lăsată să atârne pe cruce pentru a deveni pradă păsărilor şi animalelor.

Dar cine poate fi sigur că nu au existat şi excepţii de la această regulă? Chiar Iosif Flavius povesteşte cum l-a determinat pe împăratul Titus să ia de pe cruce trei persoane răstignite care mai erau încă în viaţă8. Poate oare cineva să obiecteze că acest fapt nu este istoric doar pentru că regula generală era alta?

Chiar dacă am crede că Hristos n-a murit cu adevărat, istovirea provocată de bătăi, sângele scurs din rănile provocate de cuie, punerea în mormânt de piatră, lipsa de aer, toate acestea nicidecum nu L-ar fi stimulat spre trezirea la viaţă, ci iar fi provocat moartea cu siguranţă.

Ştiut este că în pregătirea unui trup pentru îngropare după obiceiul evreiesc, acesta era mai întâi spălat şi îndreptat; apoi era înfăşurat strâns de la subsiori şi până la glezne în fâşii de pânză late cam de 30 cm. Între fâşii se turnau adesea miresme aromatice în stare vâscoasă. Ele serveau pe de-o parte la conservarea trupului, pe de alta ca liant pentru a forma din fâşiile de pânză o învelitoare solidă9. Astfel că ungerea cu aromate, care lipea aşa de strâns giulgiul de trup că nu se mai putea dezlipi i-ar fi produs ele însele moartea prin asfixiere.

Pe lângă cele relatate mai sus să nu uităm că mormântul era închis de o piatră, pe care Iisus n-ar fi putut să o îndepărteze de unul singur nici într-un caz. Piatra era folosită pentru protecţie atât împotriva oamenilor cât şi a ani­malelor. Această piatră este menţionată deseori de către talmudişti. Că piatra era mare şi grea, ne mărturiseşte teama femeilor mironosiţe că nu o v-or putea da la o parte. După Marcu femeile se întrebau: “Cine ne va prăvăli piatra de la uşa mormântului” (Mc. 16, 3).

De obicei era nevoie de câţiva bărbaţi pentru a o îndepărta. Piatra de la mormântul Domnului probabil că era mai mare decât de obicei.

O glosă în Codicele Bezae10 scrisă în paranteză în textul din Marcu 16,4 adaugă: “şi după ce L-au aşezat acolo, el (Iosif) a prăvălit la uşa mormântului piatra uriaşă, pe care 20 de oameni nu ar fi putut-o îndepărta”11. Astfel că este cu neputinţă să crezi că Iisus de unul singur ar fi fost în stare să dea la o parte o piatră pe care nici 20 de oameni n-ar fi urnit-o.

Duşmanii lui Iisus nu aveau nici cea mai mică îndoială asupra morţii lui Iisus, ei căutau numai să se îngrijească să nu i se fure trupul din mormânt. Aceasta explică de ce, după ce Iisus a fost aşezat în mormânt, fariseii, s-au dus la Pilat şi i-au cerut să pună strajă la mormânt, ca nu cumva ucenicii să vină noaptea se fure Trupul lansând zvonuri că Iisus a înviat, „atunci ca fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi” (Mt. 27, 64).

Chiar după înviere, nimănui nu-i trecea prin minte să pună la îndoială realitatea morţii Domnului şi să bănuiască că El s-ar fi putut trezi din păruta sa moarte, dar acum trebuia cel puţin să înăbuşe adevărul învierii, de aceea au dat bani soldaţilor care păzeau mormântul, ca să declare că, pe când dormeau ei, ucenicii au furat trupul celui răstignit.

O declaraţie cel puţin naivă. Dacă dormeau, de unde ştiau că ucenicii au furat Trupul, iar dacă nu dormeau, de ce au permis ucenicilor să fure Trupul?

Ipoteza morţii aparente e cu atât mai neverosimilă când ne gândim la efectul care l-a avut asupra Apostolilor!

Iată ce mărturiseşte în această privinţă un teolog renegat şi fanatic tăgă­duitor al creştinismului, care el însuşi a renunţat la această ipoteză: „Este imposibil ca un om care a ieşit din mormânt pe jumătate mort, care se târa slab, care avea trebuinţă de îngrijire medicală, de bandaje, de întărire şi de menajare, şi care la sfârşit era totuşi copleşit de suferinţă, era imposibil să poată face asupra ucenicilor impresia biruitorului asupra morţii şi mormân­tului şi stăpânul vieţii, impresie care stă, la baza viitoarei lor propovăduiri. Cel mult le-ar fi putut da senzaţie de milă şi de compătimire, însă e cu ne­putinţă să le preschimbe întristarea în entuziasm, să le ridice cinstirea până

la adoraţie”.12

În sfârşit aducem cuvintele episcopului E. Le Camus din la Rochelle, despre ipoteza morţii aparente: “În zilele noastre, raţionalişti de toate genurile neagă această ipoteză care este pe cât de absurdă pe atât de odioasă şi toţi sunt de acord că Iisus cel răstignit murise cu adevărat vineri”13.

Datorită netemeiniciei ei, această ipoteză a fost înlocuită cu altele.

Ipoteza trupului neîngropat

Prin această ipoteză se afirmă că mormântul n-a fost nicodată ocupat, şi că cei doi tâlhari, împreună cu Hristos, au fost aruncaţi pe o grămadă de gunoi.

Oricum, această ipoteză este infirmată de propria lege a iudeilor: “De se va găsi la cineva vinovăţie vrednică de moarte şi se va fi omorât, spânzurat de copac, trupul lui să nu rămână peste noapte spânzurat pe copac, ci să-l în­gropi tot în ziua aceea, căci blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn şi să nu spurci pământul tău pe care Domnul Dumnezeul tău, ţi-l dă moştenire” (Deuteronom 21, 22-23).

Ipoteza mormântului ocupat

Ipoteză susţine că Iisus Hristos este încă în Mormânt. Dar bunul simţ ne permite să infirmăm această ipoteză, căci dacă Hristos se mai află în mormânt, de ce nu a fost găsit nici peste 2000 de ani trupul lui?

Ipoteza mutării trupului

Această ipoteză presupune că Iosif a mutat trupul din mormânt. În acest caz putem întreba: “Dacă cineva a mutat trupul din mormânt, de ce nu a mutat şi fâşiile de pânză în care era învelit?”

Dacă Iosif a mutat trupul evident că trebuia s-o facă în secret. Şi dacă a făcut-o în secret, cum de nu a clintit piatra de la mormânt? Şi unde era straja de i-a permis lui Iosif să mute trupul lui Iisus?

Ipoteza amintirilor.

Aceasta susţine că apostolii au fugit în Samaria şi, rămânând singuri în acel loc, au început să creadă că Iisus era încă în mijlocul lor. Tot aici a apărut şi ideea că El ar fi înviat din morţi.

Dar Biblia ne spune că Apostolii au rămas în Ierusalim, în spatele uşilor închise, până ce El li S-a descoperit.

Ipoteza gemenilor

Aceasta susţine că Hristos a avut un frate geamăn, şi că trei zile după crucificarea şi îngroparea Sa, fratele geamăn s-a arătat, declarând că Hristos a înviat din morţi.

Insă apare întrebarea: “Unde s-a ascuns acest frate geamăn timp de 33 de ani? De ce nu avem nici o ştire despre el?”

Lipsa de temeinicie a tuturor ipotezelor care au încercat să tăgăduiască în diferite chipuri caracterul supranatural al învierii Domnului, lasă să se tragă unica concluzie firească şi îndreptăţită: Învierea lui Iisus este un fapt real, care deşi este cunoscut numai prin credinţă, el întră în raza certitudinilor noastre istorice prin semne sigure şi documentate.

Dr. Nicolae FUŞTEI

 

Note

1 C.f. Mitropolitul Nicopolei Meletie. Cine este Hristos, Editura Symbol, 1995, p 90-91

2 Dicţionar universal. Atena, 1966, pp 2404-2405

3 William Smith. Dictionary of Greek and Roman Antiquities. Londra: James Walton şi John Murray, 1870, p. 369-370

4 Josh McDowell. Mărturii care cer un verdict. Mărturii istorice în sprijinul credinţei creştine. Wheaton, 1992, p.189

5 Adevărata istorie a profetului din Nazareth, scrisă în trei volume între anii 1800-1802, C.f. Mitropolitul Nicopolei Meletie, Editura Symbol, 1995, p. 113.

6 Ernest F. Kevan. The Resurrection of Christ. Londra: Westminster Chapel, Buckingham Gate, S.W.L, 14 iunie 1961, p. 9.

7 Frederick Charles Cook. Comentary on the Holy Bible. Londra: John Murray, 1878, p. 349-350.

8 Autobiografia, cap. 75 şi Războaiele iudeilor, I V, 2

9 Merrill C. Tenney The Reality of the Resurection. Chicago: Moody Press, 1963, p. 117.

10 manuscris din sec. IV se păstrează în prezent la biblioteca din Cambridge.

11 Thomas James Thorburn. The Resurrection Narratives and Modern Criticism. Londra: Kegan Paul, Trench, Trubner and Co., Ltd, 1910, p. 97-98

12 David Friedrich Strauss, Das Leben Jesu (Viaţa lui Iisus), p. 218

13 E. Le Camus. The Life of Christ, Vol II. New Zork: The Cathedral Library Asociation, 1908, p.486