Pe temeiul Revelaţiei şi al Tradiţiei, Sfinţii Părinţi au continuat lucrarea în-văţătorească a Apostolilor propovăduind Evanghelia şi îndeplinind în felul acesta mandatul divin primit prin succesiune apostolică de la Mântuitorul care a trimis Apostolii să răspândească vestea cea bună a mântuirii până la capătul lumii (Mat. XXVIII,26). Aceasta i-a determinat pe bărbaţii apostolici, pe apologeţii primelor secole şi pe dascălii Bisericii să-şi consacre toată viaţa propovăduirii dreptei credinţe. De timpuriu, s-a simţit nevoia nu doar a predicării, ci şi a păstrării adevărului de credinţă aşa cum l-au primit de la Mântuitorul, fapt ce i-a determinat pe „Sfinţii Apostoli şi Părinţii Apostolici să formuleze dispoziţii şi rânduieli prin care să se reglementeze dreptul de a învăţa şi formele prin care se exercită acest drept”1.
În acest sens, Sfântul Apostol Pavel îl îndemna pe ucenicul său Timotei să
„propovăduiască cuvântul cu timp şi fără timp…”, să îndemne, să certe cu toată îndelunga răbdare şi învăţătură (II Tim. IV,1-2), să se păzească pe sine şi învăţătura şi să-şi facă slujba de evanghelist deplin (II Tim. IV,5), căci făcând aceasta se va mântui (I Tim. IV,16), asigurându-l că dacă va păstra învăţătura neschimbată şi se va face „pildă credincioşilor prin cuvânt cu puterea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia” (I Tim. IV,12) va câştiga autoritate în faţa tuturor2.
Conştient de importanţa misiunii învăţătoreşti a clericilor, dar în mod special
a episcopilor Apostolul neamurilor îndemnă „preoţii Bisericii” (Fap. XX,17) la Milet să supravegheze turma peste care Duhul Sfânt i-a pus episcopi: „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” (Fap. XX,28).
Aceasta atrage după sine responsabilitatea de a învăţa calea adevărului, impu­
nând credincioşilor să asculte de cel care învaţă dreapta credinţă „spre sporirea dreptăţii şi a cunoaşterii”3, dar, totodată şi sancţionarea celor care s-au abătut de la dreapta credinţă şi predică o învăţătură diferită şi vătămătoare. Aceste reco­mandări, sfaturi şi porunci au fost avute în vedere la stabilirea normelor canonice care obligă clericii la răspândirea învăţăturii creştine.
Primele norme de natură canonico-liturgică
are reglementează obligaţia slujitorilor Biseri­cii de a învăţa dreapta credinţă sunt Constituţiile Apostolice. În această lucrare se consemnează calitatea de învăţător a episcopului care trebuie „să fie… învăţat…, îndemânatic la cuvânt”4. Aceste dispoziţii canonice, după cum menţiona profesorul Nicolae V. Dură, „arată că predicarea Evangheliei se instituţionalizase. Se impuneau noi norme şi trepte ale învăţământului reli­gios. Biserica creştină, dându-i dreptului de a învăţa un caracter obligatoriu, sancţionat de canoane”5.
Astfel, dispoziţiile şi recomandările Apos­tolilor de a învăţa îmbracă haină juridică, impunând clericilor obligaţia de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Aceste principii au stat la baza organizării Bisericii creştine şi a constituirii sistemului său juridic care reglementează atât aspecte ce ţin de activitatea învăţătorească, cât şi cele care ţin de latura sfinţitoare şi conducătoare a clerului.
Trebuie amintit că tradiţia apostolică şi apoi cea bisericească au rânduit norme
canonice privitoare la dreptul şi obligaţia de a învăţa, apăra şi dezvolta învăţătura de credinţă, în sensul aprofundării e în virtutea activităţii didactice şi pastorale pe care Mântuitorul le-a încredinţat-o. Puterea învăţătorească cu care a fost îmbrăcată preoţia neo-testamentară (potestas magisteri) constă în păstrarea şi răspândirea învăţăturii creştine şi ferirea credincioşilor de învăţături greşite. Această putere o au împreună episcopii, în virtutea puterii învăţătoreşti, potestas ordinis şi potestas jurisdictionis (can. 34. Apost.) pe care le-au primit de la Sfinţii Apostoli6.
Obligaţia de a predica este prevăzută de canonul 58 Apost. care nu doar obli­
gă episcopul sau preotul să poarte grijă de cler sau popor, ci sancţionează pe cei care nu învaţă dreapta credinţă, statornicind ca primă îndatorire a episcopului şi preotului de a învăţa pe credincioşi „dreapta credinţă”7.
Canonul 58 Apost. sintetizează şi codifică dispoziţiile Sfintei Scripturi privi­
toare la obligativitatea clericilor de a predica, fapt ce a determinat pe comentatorii acestui canon să sublinieze importanţa dispoziţiei acestui canon: „fiecare episcop are datoria inalterabilă de a învăţa poporul în credinţa lui în dogmele dreptei credinţe şi să-l conducă la credinţa adevărată şi la viaţă cinstită…”8.
Canonul prevede ca episcopii care neglijează învăţătura să fie afurisiţi, iar dacă persistă în nepăsare să se caterisească. Prevederile acestui canon nu privesc doar pe episcopi, ci şi pe preoţi, ca nişte conlucrători ai episcopilor şi ca unii care sunt chemaţi deopotrivă să se îndeletnicească cu învăţarea cuvântului, după îndemnul Apostolului care spune: „Preoţii, care îşi ţin bine dregătoria, să se în­vrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura” (I Tim. V,17).
Pornind de la aceste considerente, în comentariul la canonul 58 Apost, ca-nonistul Nicolae V. Dură, spune că „chiar şi numirea episcopului îl îndeamnă la activitate, deoarece se numeşte supraveghetor (emaKOKog). Din această cauză şi tronul episcopului este aşezat la un loc mai înalt, arătând cum trebuie să fie dânşii şi că au datoria de a cuprinde din înălţime tot poporul şi de a-l supraveghea cu cea mai mare stăruinţă”9.
Episcopii primesc dreptul de exercitare a puterii bisericeşti cu ocazia hiroto­niei în virtutea misiunii canonice ce li se încredinţează şi a dreptului deplin de a predica, fapt ce a făcut pe părinţii Sinodului I Ecumenic să interzică prin canonul 2 celor de curând botezaţi să acceadă la această înaltă slujire. De altfel, cu ocazia hirotoniei atât preoţii, cât şi episcopii jură că vor învăţa dreapta credinţă cu timp şi fără timp dogmele Bisericii şi cele predanisite nouă de Sfinţii Părinţi.
Referindu-se la calitatea de învăţător a episcopului, Părinţii Sinodului VII Ecumenic au stabilit cercetarea amănunţită a pregătirii candidatului la această treaptă a ierarhiei, mai ales în ceea ce priveşte cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, căci înainte de toate slujitorii lui Dumnezeu trebuie să fie buni învăţători (II Tim. II, 24-25). Îndeplinindu-şi misiunea pastoral-misionară, unul dintre marii canonişti ai neamului nostru, mitropolitul Veniamin Costachi, pre­ciza ceea ce cu treisprezece veacuri înainte sublinia Sfântul Grigorie cel Mare în Epistola a LXXII-a către Maxim, că „nimeni afară de preoţii lui Dumnezeu… să nu îndrăznească a-şi însuşi dreptul de a învăţa şi propovădui. Deşi trebuie ca toţi fiii Bisericii să înţeleagă dogmele şi cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos, dar nu trebuie îngăduit nimănui să-şi însuşească după voie calitatea de predicator…”10.
Trebuie menţionat că, deşi episcopii se bucură de dreptul suprem de a învăţa, acest drept trebuie să-l exercite doar în eparhia pe care o conduc, autoritatea lor în materie de învăţătură, în general, limitându-se la eparhia pentru care erau hiro­toniţi, mai ales după conturarea organizării bisericeşti în secolul al V-lea (canonul 17 IV Ec., 20 Trulan). Această chestiune este reglementată şi de canoanele 14, 15 Apost., 8, 15
I Ec., 8 III Ec., 29 IV Ec., 18 Ancira, 13, 22 Ant, 3, 11, 12 Sard., etc. Aceste canoane interzic episcopului de a merge în altă cetate, de a învăţa şi de a rămâne mai multă vreme în afara eparhiei sale.
Pe de o parte, canoanele statornicesc conţinutul adevărului de credinţă care
preoţii trebuie să-l transmită credincioşilor, constând în învăţătura revelată păstrată în canonul Sfintei Scripturi statornicit prin canoanele 60, 85 Apost., 2 Trulan, 59, 61 Laod., 24 Cart., 91 Sfântul Vasile cel Mare şi „să urmeze interpretarea dată de Sfinţii Părinţi, potrivit principiului consensus ecclesiae dispersae11.
Pe de altă parte, Sfinţii Părinţi au statornicit obligaţia episcopilor de a învăţa
dreapta credinţă în cadrul cultului divin (can. 19 Laod.) ca spaţiul cel mai potrivit pentru activitatea învăţătorească. Părinţii Sinodului Trulan prin canonul 19 sta­bileau obligaţia întâistătătorilor Bisericii de a învăţa în toate zilele, dar, mai ales, în duminici. Comentând acest canon, Nicodim Milaş evidenţiază trei chestiuni: episcopii sunt datori să instruiască clerul şi să predice totdeauna; predica să se întemeieze pe Sfânta Scriptură; predicatorul nu poate să interpreteze altfel decât au expus-o luminătorii Bisericii în scrierile lor12. Preocupaţi de păstrarea dreptei credinţe, Sfinţii Părinţi întruniţi la Sinoadele Ecumenice, înaintea oricăror hotărâri îşi însuşeau învăţăturile de credinţă statornicite de Părinţii sinoadelor anterioare pentru a se păstra în duh şi în adevăr (can. 7. III Ec., 2 VII Ec., etc.).
O altă problemă reglementată de canoanele Bisericii referitoare la obligati­
vitatea clericilor de a propovădui reiese şi din prevederile canoanelor 33 şi 64 Trulan, care interzic laicilor dreptul de a predica. Această hotărâre a fost luată pentru a se evita abuzurile din viaţa Bisericii primare, în care laicii au avut un rol deosebit în propovăduirea credinţei. Astfel, părinţii Sinodului Trulan, limitează drepturile laicilor în cadrul cultului, interzicând prin canonul 33 de a citi cuvintele dumnezeieşti poporului de pe amvon, asemenea celor din cler, iar canonul 64 al aceluiaşi sinod interzicea laicilor de a predica în public adevărurile dogmatice, statornicind încă o dată acest drept exclusiv pe seama clericilor în virtutea dreptului divin şi a puterii cu care au fost investiţi prin Taina Hirotoniei.
Aceste prevederi canonice se regăsesc şi în legislaţia Bisericii Ortodoxe
Române, care prevede că toţi cei care fac parte din cler sunt obligaţi de a face catehizare, conform normelor ce se vor stabili de Sfântul Sinod13. Episcopii „au ca îndatorire de a face vizite canonice şi a lumina pe credincioşi”. Neîndeplinirea acestor îndatoriri atrage după sine sancţiuni canonice14.
Datoria clericilor de a predica îşi are, aşadar, atât baze scripturistice, cât şi
canonice15, nerespectarea acestei obligaţii atrăgând sancţiuni canonice şi obligând în acelaşi timp autoritatea bisericească să urmărească criterii bine precizate în alegerea şi investirea cu putere învăţătorească a clericilor.
Iată câteva consideraţii care evidenţiază cadrul canonic al activităţii învăţă-
toreşti a clericilor. Am făcut aceste remarci pentru a arăta în linii mari care sunt temeiurile pe care le-a avut în vedere Biserica atunci când a statornicit coordonatele dimensiunii catehetice a ierarhilor, în special, şi a clericilor, în general, precum şi a celorlalte stări din biserică.
În cele ce urmează vom urmări cu precădere limitele dimensiunii învăţătoreşti
şi participarea clericilor la această activitate în lumina legislaţiei canonice.
Conţinutul şi locul predicii
Cuvântul lui Dumnezeu prin propovăduirea şi lucrarea sfinţitoare a Bisericii
formează o unitate organică cu aceeaşi finalitate – mântuirea, de aceea propovădui-rea credinţei împreună cu Sfintele Taine au menirea de a sădi credinţa lucrătoare în sufletele oamenilor. Având în vedere faptul că în ceea ce priveşte conţinutul predicii16 acesta se referă la fondul doctrinar şi sensul mesajului transmis, mai exact la adevărul dogmatic expus17 în cea mai eficientă formă, cuvântul predica-torului18 trebuie să aibă „putere multă”19, pentru a-i determina „pe oameni ca să participe la experienţa creştină”20.
Prin eficienţa conţinutului se înţeleg trei postulate: să vizeze experienţe cotidie­
ne, adică să fie actuală, să ofere o perspectivă nouă vieţii omeneşti şi să conducă prin comunitatea Bisericii către o „experienţă reală a viitorului”21.
Propovăduirea, fiind una dintre slujirile încredinţate de Hristos, este cel mai
eficient mijloc de transmitere a învăţăturii dumnezeieşti revelate. Aceasta a făcut ca în hotărârile lor Sfinţii Părinţi să acorde o atenţie deosebită propovăduirii, rânduind nu doar norme care privesc persoanele autorizate să predice, ci şi conţi­nutul şi locul acestui act de importanţă vitală pentru suflul autentic al comunităţii creştine, indiferent dacă vorbim despre Biserica primului mileniu, sau al celui de al doilea sau al treilea.
Urmând tradiţiei apostolice şi a sinoadelor anterioare, părinţii sinodului Trulan au hotărât în canonul 19 atât limitele în care trebuie să se înscrie predica, dar şi criteriile de interpretare a Sfintei Scripturi, ca principal izvor al acesteia: „să înveţe… cuvintele dreptei credinţe, culegând din Scriptura dumnezeiască înţelesurile şi judecăţile adevărurilor şi să nu treacă (depăşească) hotarele cele ce sunt puse, sau predania celor de Dumnezeu purtători părinţi”22. Deci, canonul precizează, pe de o parte, izvorul, sursa adevărurilor de credinţă, iar pe de altă parte, importanţa scrierilor patristice în prezentarea acestora, precum şi în inter­pretarea lor, Părinţii Bisericii rămânând puncte de reper în această direcţie atât din punctul de vedere al învăţăturii, cât şi al sfinţeniei vieţii, fapt ce le conferă o autoritate de necontestat.
Părintele profesor Nicolae Dură preciza că „toate opiniile, speculaţia şi creati­vitatea în gândirea teologică trebuie să fie măsurate cu criteriul Sfintei Tradiţii, în
totalitatea ei – dogmatică, cultică şi canonică”23 şi să-şi găsească aplicarea în primul rând în viaţa celui care predică, deoarece acesta „trebuie să fie capabil să explice dogmele Bisericii, dar să le şi aplice în viaţă pentru a putea nu numai să instruiască şi să îndemne (forţa de înrâurire a exemplului constând în tendinţa pe care el o naşte de a imita24), ci să şi mustre (I Cor. IV,14, X,11, Col. I,28; III,16)”25.
Predicatorul trebuie să-şi structureze cuvântul de învăţătură pornind de la textul
revelat, întrucât cuvântul predicii este cuvântul credinţei şi al vieţii veşnice, dar nu trebuie să se îndepărteze de învăţătura Sfinţilor Părinţi, care, luminaţi de Duhul Sfânt, ne-au lăsat cele mai înălţătoare opere exegetice şi catehetice, adevărate capodopere ale genului. Întreaga lor operă este străbătută ca de un fir roşu de necesitatea cunoaşterii Adevărului în perspectiva vieţii veşnice, după îndemnul Mântuitorului care accentua acest fapt ca singura condiţie pentru accederea în Împărăţia Tatălui, în veşnicia comuniunii celei mai sublime dintre creaţie şi Crea­tor: „Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine singurul şi adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (Ioan XVII,3).
Acelaşi canon 19 Trulan ţine să amintească predicatorului că de conştiinciozita­
tea, dăruirea şi pregătirea intelectuală şi morală a lui atârnă mântuirea păstoriţilor. Ei au datoria de a-i lumina în cele ale credinţei şi moralei, au datoria de a-i păzi de învăţăturile dăunătoare, eretice, precum şi de a-i pregăti pentru apostolatul Bisericii la care sunt chemaţi toţi membrii acesteia, clerici şi mireni. „Popoarele prin învăţătura pomeniţilor părinţi au ajuns la cunoştinţa celor vrednice şi de dorit, precum şi a celor nefolositoare şi de lepădat, să-şi potrivească viata spre mai bine şi să nu fie cuprinşi de patima neştiinţei, ci luând aminte la învăţătură, se feresc pe ei ca să nu păţească ceva rău şi, de frica pedepselor care au să vie, îşi lucrează loruşi mântuirea” (can. 19 Trulan), fapt pentru care „Episcopul sau presbiterul nu trebuie să arate nepăsare (neglijenţă) clerului sau poporului, neînvăţându-i pe aceştia dreapta credinţă” (can. 58 Apost.).
Predica trebuie să ofere cunoaşterea adevărului care prin credinţă să trans­
forme cunoaşterea în viaţă duhovnicească, căci învăţătura de credinţă pe care o împărtăşeşte predica are două sensuri, după cum spune Sfântul Chiril al Ierusalimului: „Este un fel dogmatic de credinţă, în care există un acord al su­fletului cu un anumit lucru… Este un al doilea fel de credinţă dăruit de Hristos prin har”26. Adevărul dumnezeiesc nu este inferior celui de ordin practic, el se realizează, îşi defineşte forma prin credinţa lucrătoare, care este conside­rată „ochiul minţii noastre” necesar ca să vedem adevărul învăţăturii, dar şi o „mână a inimii prin care împlinim sfinţenia purtărilor noastre”27. De aceea, nu ne putem lipsi nici de un fel dacă dorim să fim desăvârşiţi în credinţă, ele fiind condiţionate reciproc.
Conţinutul predicii este strâns legat şi încadrat în cult28, fiind organizat siste­
matic cu întreg ciclul liturgic, nu fragmentat. „Numai în Biserică se descoperă taina lui Dumnezeu, a lucrării Sale, a iubirii Sale; numai în Biserică este posibilă creşterea în credinţă şi cunoaştere”29.
De asemenea, învăţarea credinţei are şi o succesiune continuă în Biserică prin
înşiruirea bogată a temelor. Cuvântul lui Dumnezeu care alcătuieşte conţinutul predicii nu se limitează la rostirea propriu-zisă de pe amvonul bisericii. Dacă ar fi aşa, conţinutul ar fi golit de sens, indiferent de măiestria oratorică a vorbitorului: „Cuvântul lui Dumnezeu este însăşi Evanghelia, Sfânta Liturghie, precum şi alte sfinte învăţături pe care le slujesc preoţii şi noi avem datoria să le ascultăm în toate duminicile şi sărbătorile rânduite de Biserică”30, după cum au ţinut să precizeze şi Părinţii sinodului Trulan, care, în canonul 19, rânduiesc ca în fiecare duminică în mod special31, dar şi cu alte ocazii liturgice, clericul să predice şi să-i înveţe pe enoriaşi cuvântul lui Dumnezeu, pe care Sfântul Grigorie Teologul îl numeşte „mană a cerului şi pâine a îngerilor din care se hrănesc credincioşii”32: „Se cuvine ca înaintestătătorii Bisericilor să înveţe în fiecare zi, şi cu deosebire în duminici, întregul cler şi popor, cuvintele dreptei credinţe” (can. 19 Trulan).
Părinţii Bisericii au insistat în legislaţia canonică asupra importanţei predicării cuvântului deoarece conţinutul predicii mijloceşte formarea credinţei prin cunoaş­
tere, se transferă în trupul şi în sufletul credinciosului, „experienţa religioasă vie fiind singurul mijloc legitim de cunoaştere a dogmelor”33. Format în acest nou conţinut spiritual se realizează o mutaţie harică34. De aceea, conţinutul are un rol important în obţinerea mântuirii. „Prin el se descoperă cuvântul divin care se împărtăşeşte prin vestirea lui”, unindu-se cel Care se vesteşte cu cel căruia i se vesteşte pentru o lucrare tainică – mântuirea35.
„În fiecare Liturghie a Cuvântului, pe măsura credinţei noastre, textul se desfăşoară sub ochii noştri şi Hristos îl explică inimilor noastre. Prin puterea
Duhului Sfânt El ne face să-l simţim actual pe măsura credinţei personale, a in­tensităţii invocării, a rugăciunii comune”36. De aceea, „propovăduirile dogmei se fac cu autoritate doar cu girul Bisericii, singura în măsură să explice textul scripturistic”37.
Începând cu epoca apostolică conţinutul predicii s-a format în baza a două dimensiuni corespunzătoare celor două genuri: kerygmatic şi învăţătoresc, care
au alcătuit la rândul lor o realitate eclezială38, esenţa acestui conţinut al predicii formând o relaţie ontologică între cuvânt şi sufletul în care se naşte credinţa39.
Pornind de la realitatea canonică şi practica apostolică, atunci când vorbim
de spaţiul în care se desfăşoară activitatea de propovăduire locul obligatoriu este biserica (can. 19 Trulan), în cadrul cultului divin (can. 19 Trulan, 19 Laod.)40, precum şi orice alt loc în care are loc un act liturgic, care se cere desăvârşit cu cuvântul de învăţătura referitor la momentul respectiv. Astfel, prin coincidenţa timpului predicii cu cel liturgic, spaţiul şi timpul devin unitare.
Având în vedere, însă, faptul că Apostolul Pavel îl îndeamnă pe Timotei să stă­ruie în vestire „cu timp şi fără timp”, dar şi practica misionară a Sfinţilor Apostoli,
constatăm că acest spaţiu se extinde de la casele primilor credincioşi la arenele de jocuri. Pornind de la aceasta, azi avem o formă bine organizată de propovăduire care prevede şi anumite locuri în care să se ţină o predică. Cel mai desăvârşit loc rămâne Biserica, însă datorită caracterului instructiv şi formativ al predicii, la fel de bine, acest loc poate să-l constituie o sală de clasă sau o sală de conferinţe, ambele spaţii oferind o atmosferă corespunzătoare desfăşurării învăţării.

 

În ceea ce priveşte locul propovăduirii laicilor acesta este în afara bisericii, în spaţiile special destinate unor astfel de activităţi. Canoanele interzic cu desăvârşire ca laicul să-şi asume rolul de predicator în biserică (can. 64, 70 Trulan, 15 Laod., etc.), acolo unde au dreptul doar membrii sfinţiţi, în virtutea puterii primite la hirotonie care i-a investit nu doar ca slujitori ai celor sfinte şi cârmaci ai credin­cioşilor în drumul spre mântuire, ci şi învăţători, luminători ai vieţii.
Mai trebuie precizat şi faptul că actul de slujire a cuvântului nu se mărgineşte
la spaţiul eclezial pământesc, ci se extinde în întreaga lume, trecând dincolo de ea în veşnicie, de unde derivă şi marea responsabilitate a predicatorului, a clericului în mod special, care are obligaţia de a predica oriunde are loc un act liturgic41, predică bazată pe o foarte bună cunoaştere a conţinutului revelaţiei păstrat în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie (can. 58 Apost., 19, 33 Trulan, 2, 10 VII Ec., 12 Laod., 11 Sard., etc.).
Biserica s-a îngrijit de păstrarea şi transmiterea dreptei credinţe atât prin
restricţionarea celor care aveau însărcinarea de a se ocupa de predicarea dreptei credinţe (can. 58 Apost., 19, 64, 70 Trulan), cât şi prin selectarea cu rigurozitate a clericilor din ierarhia de drept divin (can. 2, 10 VII Ec.).
Referindu-ne la conţinutul dreptei credinţe am văzut că şi acesta este regle­
mentat de doctrina canonică (can. 7 III Ec., 1,2, 19 Trulan, etc.). Aceste hotărâri au fost avute în vedere de fiecare Biserică locală care a reglementat activitatea învăţătorească, stabilind persoanele care au dreptul să predice. În biserica Rusă, până în secolul al XVIII-lea nu toţi clericii aveau voie să predice. Toţi preoţii sunt obligaţi la aceasta prin regulamentele din secolul al XIX-lea, iar mirenii abia după hotărârea Sinodului pan-rus din 1917 au primit aprobarea de a predica, dar cu aprobarea episcopului şi cu respectarea condiţiilor impuse pentru aceasta42.
Un alt mod de transmitere a învăţăturii de credinţă este editarea de cărţi şi lite­ratură duhovnicească, care a cunoscut o dezvoltare accentuată în ultimele decenii
ale secolului al XX-lea. Având în vedere înmulţirea absolvenţilor de teologie, a doritorilor de a scrie şi publica diverse lucrări cu caracter teologic şi religios, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la sesizările făcute de către unii ierarhi şi pofesori din ţară, a analizat această problemă şi a stabilit condiţiile în care să se permită editarea cu binecuvântarea Bisericii a acestui gen de literatură. Printre altele, prin hotărârea Sfântului Sinod se stabileau pe de o parte sancţiunile care urmează să li se aplice pentru plagiere doctoranzilor, cadrelor didactice şi celor care se fac vinovaţi de aceasta, iar pe de altă parte că, pentru publicarea manualeleor sau lu­crărilor de specialitate cu caracter teologic, vor primi binecuvântarea chiriarhului eparhiei din care autorul face parte, la recomandarea a doi profesori universitari de teologie titulari, care au analizat şi vizat în prealabil conţinutul lucrării43. Chiriarhii vor supraveghea buna desfăşurare a activităţii publiciste din eparhie, iar dacă se ivesc situaţiile amintite în prima parte a hotărârii vor lua măsurile canonice şi regu­lamentare bisericeşti care se impun. „Nici un preot nu poate publica cărţi teologice fără avizul specialiştilor şi binecuvântarea Chiriarhului locului”44.
În felul acesta, Biserica noastră a reglementat principial şi formal condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o lucrare ştiinţifică, dar şi procedura pe care
autorul acesteia trebuie să o respecte pentru editarea unei lucrări de teologie, îngrijindu-se, astfel, atât de păstrarea dreptei credinţe şi de transmiterea acestea nealterată, cât şi de respectarea drepturilor intelectuale ale autorilor.
Necesitatea şi obligativitatea propovăduirii dreptei credinţe
Actul de propovăduire a dreptei credinţe face parte din activitatea misionară a Bisericii, atât prin membrii clerului, cât şi prin ceilalţi membri care au datoria
de a predica cuvântul Evangheliei în funcţie de pregătire şi de locul în care îşi desfăşoară activitatea, în cadrul familiei, în instituţiile de învăţământ, etc. Ne­cesitatea actului de propovăduire se impune în vederea cunoaşterii adevărurilor de credinţă şi se referă la toate categoriile de membri ai Bisericii apţi pentru a propovădui (vezi can. 64, 70 Trulan, 15, 26 Laod., etc.), iar obligativitatea este prevăzută ca o îndatorire a clerului atât în legislaţia canonică (can. 39, 58 Apost., 19, Trulan, 19 Laod., etc.), cât şi în întreaga tradiţie bisericească45.
Canonul 19 Trulan prevede necesitatea şi obligativitatea clericului de a pro povădui în fiecare duminică şi ori de câte ori are loc un act liturgic: „Se cuvine
ca înaintestătătorii Bisericilor să înveţe în fiecare zi, şi cu deosebire în duminici, întregul cler şi popor, cuvintele dreptei credinţe,… că luând aminte la învăţătură, se feresc pe ei ca să nu păţească ceva rău şi, de frica pedepselor care au să vie, îşi lucrează loruşi mântuirea” (can. 19 Trulan).
De fapt, Părinţii sinodului Trulan au reluat în acest canon prevederile canonului
58 Apostolic, în care clericilor le este atrasă atenţia asupra faptului că în cazul în care îşi vor neglija îndatorirea învăţătorească, sunt pasibili de afurisire şi caterisire: „Episcopul sau presbiterul arătând nepăsare (neglijând) clerului sau poporului şi neînvăţându-i pe aceştia dreapta credinţă, să se afurisească, iar stăruind în nepăsare şi în lenevie, să se caterisească” (can. 58 Apost.).
Această îndatorire a fost primită mai întâi de către Sfinţii Apostoli prin porunca
propovăduirii primită de la Mântuitorul Hristos, şi prin succesiune apostolică de către urmaşii lor, episcopii şi preoţii, toţi membrii ierarhiei bisericeşti devenind, în mod obligatoriu, responsabili faţă de propovăduirea şi învăţarea dreptei credinţe la „toate neamurile” (Matei XXVIII,19). Îndeplinirea acestei datorii este necesară în primul rând pentru faptul că, deşi ne aflăm la două milenii distanţă de primele valuri de propovăduire a dreptei credinţe, catehizarea continuă este o necesitate, cu atât mai mult cu cât trăim o epocă marcată încă de efectele negative ale educaţiei atee, generaţia tânără fiind captată de iluzia atotputerniciei prin tehnică, ştiinţă, revoltă la tot ce este considerat anacronic, depăşit ca valoare morală, generaţia a doua este formată în spiritul celei de a doua jumătăţi a veacului trecut, fiind aproape ruptă de realitatea religios-morală care ar trebui să caracterizeze o socie­tate cu baze solide, iar generaţia în vârstă este singura care a mai păstrat în suflet credinţa primită în anii premergători celor două mari conflagraţii mondiale, care au culminat cu nefericita instalare a regimului comunist ateu, cu condiţia să nu fi fost implicaţi în numeroasele procese şi anchete ale organelor de securitate care au zdruncinat credinţa multora dintre creştini, care au reuşit să creeze iluzia că atâta timp cât aceste atrocităţi se pot întâmpla, într-adevăr Dumnezeu există.
De aceea, remarca din finalul canonului 19 Trulan este mai actuală decât
oricând, întrucât atrage atenţia asupra faptului că enoriaşii trebuie feriţi de învă­ţăturile greşite, trebuie orientaţi în demersul lor de desăvârşire, cu atât mai mult cu cât din mâinile clericilor va cere Dumnezeu sufletele credincioşilor (can. 39 Apost.), ei fiind datori să se îngrijească cu timp şi fără timp de luminarea popo­rului, atât în cadrul Sfintei Liturghii, cât şi al celorlalte Taine şi ierurgii, precum şi ori de câte ori se iveşte un bun prilej de catehizare (can. 19, 64, 78 Trulan, 19, 46 Laod., 123 Cart., etc.)
După cum vedem din prevederile canoanelor, propovăduirea se realizează
şi se actualizează prin Biserică în lume, căci ea este în lume şi pentru lume, ca trup al lui Hristos în care comunităţile de credincioşi adunate împlinesc această lucrare sfinţitoare46.
Principiul canonicităţii se explică prin caracterul veşnic al canoanelor, după
cum au întărit părinţii sinodului Trulan: „primim dumnezeieştile canoane şi întă­rim aşezământul lor întreg şi neschimbat” (canonul 2 Trulan). Adevărul dogmatic mărturisit şi propovăduit prin predică, este veşnic şi de netăgăduit47. De aici reiese necesitatea şi obligativitatea propovăduirii permanente, a vestirii neîncetate la toate neamurile care vor să fie moştenitoare ale vieţii veşnice. Conştiinţa canonică cere noi forme de propovăduire, de actualizare a conţinutului pentru societatea în care trăim, însă păstrând adevărul dogmatic48.
Obiectivul propovăduirii este participarea credincioşilor la viaţa Bisericii,
integrarea în ea ca membru activ şi mlădiţă vie în Hristos, astfel încât mesajul evanghelic să devină lucrător, pentru că propovăduirea nu mai este restricţionată, trăim vremuri în care mesajul evanghelic se bucură de libertate. Tocmai de aceea, dacă privim formalismul multora dintre cei care sunt prezenţi la sfintele slujbe constatăm că este nevoie de o intensă activitate de catehizare pentru a-l trezi pe omul contemporan din amorţeala spirituală în care se află. Nu întâmplător părinţii sinoadelor au stabilit pedepse pentru ierarhii şi preoţii care nu-şi preluau îndato­ririle, această neglijenţă conducând la scăderea suflului Bisericii.
Canonul 36 apostolic prevede afurisirea clericului care, „fiind hirotonit…, nu
ar primi slujba aceasta şi purtarea de grijă a poporului care i s-a dat în mână (în­credinţat)”, întrucât de la el „se va cere socoteală de sufletele lor” (can. 39 Apost.). De aceea, ori de câte ori se face referire la îndatoririle episcopilor şi ale preoţilor, în primul rând este precizată datoria de a predica, de a-i feri pe credincioşi de erezii şi de a-i întări în credinţă (can. 123 Cart.).
Neglijenţa faţă de predică în ultima jumătate de secol a condus la desacralizarea
lumii moderne, însă, în mod paradoxal, nu a condus la formarea unei societăţi atee, ci doar la crearea unui „paralelism religios”49 în cadrul societăţilor tradiţional reli­gioase. Aceasta situaţie este rezultatul dezinstituţionalizării creştinismului, văzut ca frânturi culturale actualizate în acţiuni filantropice sau activităţi pedagogice50, situaţie în care societatea actuală este preocupată de religie mai mult sub aspect cultural, lipsind experienţa religioasă, care presupune participarea activă la acte­le de cult ale Bisericii. În urma participării la cult se naşte expresia comuniunii care creează şi întreţine relaţiile sociale, refuzând orice formă de individualism social şi creându-se totodată o unitate51. Această unitate a comuniunii păstrează elemente din atmosfera comuniunii liturgice care reface în permanenţă prezenţa lui Hristos în lume.
De aceea după fiecare act liturgic este necesar ca slujitorul să ţină cuvânt de
învăţătură, mai ales acele cateheze mistagogice atât de uitate astăzi când este mai mare nevoie de ele. De multe ori ne confruntăm cu situaţii în care credincioşii cunosc tradiţiile şi superstiţiile legate de participarea la cultul Bisericii, dar nu ştiu ce se întâmplă acolo, care sunt efectele participării reale la viaţa Bisericii.
Pe de altă parte, cuvintele care încheie Liturghia catehumenilor „sunt un în­demn de folos pentru cei ce vin la biserică spre a nu rămâne mereu la starea de
chemaţi, ci să treacă (sau să iasă) la starea de adevăraţi credincioşi”52.
În vechea liturghie a Bisericii primare predica făcea parte integrantă din
rânduiala acesteia: „se cuvine, ca după predica episcopilor, mai întâi să se să­vârşească şi rugăciunea catehumenilor…” (can. 19 Laod.).
Acest canon nu este unul cu valabilitate limitată la perioada catehumenatului,
deoarece astăzi avem creştini care, deşi botezaţi, o viaţă întreaga sunt catehumeni, au prea puţine cunoştinţe referitoare la tainele credinţei creştine şi au nevoie de o intensă catehizare din partea clerului Bisericii.
Referindu-se la acest aspect al unei permanente catehizări, părintele Dumitru
Stăniloae preciza că şi „membrii obişnuiţi şi râvnitori ai Bisericii pot fi continuu chemaţi la o tot mai mare înaintare în cunoaşterea învăţăturii creştine şi prin aceasta, la o viaţă tot mai conformă cu ei. Sfântul Apostol Pavel socotea că încă n-a ajuns la ţintă, ci se află într-o alergare continuă (Filip. III,14) şi îndeamnă pe credincioşii din Corint să alerge ca într-un stadion (I Cor. IX,24). Iar alergarea aceasta o considera ca un răspuns ce-l dau „Celui ce-i cheamă” (Gal. V,8). Aler­garea continuă răspunde unei chemări continue”53.
De aceea, considerăm relevante şi actuale canoanele care prevăd îndatorirea
acestora de a-i instrui pe catehumeni şi a-i verifica o dată pe săptămână: „se cuvine ca cei ce vor să se lumineze să înveţe credinţa şi în a cincia zi din fiecare săptămână să dea seama episcopului sau presbiterului” (can. 46 Laod., vezi şi can. 78 Trulan).
Pe de altă parte, realizarea misiunii primite de la Mântuitorul nu se realizează
doar în spaţiul strict al bisericii, deoarece „Biserica priveşte întreaga realitate a omului ca pe un loc al evanghelizării”54. În acest sens, predica vizează întreaga societate, cu toate aspectele care o caracterizează. De aceea, propovăduirea „cu timp şi fără timp” oferă omului posibilitatea reală de a da sens vieţii, de a-şi vedea finalitatea, „unirea cu Dumnezeu în comuniunea iubirii desăvârşite”55. Actul de propovăduire pleacă „de la un principiu comun al umanităţii: natura umană este una şi se oglindeşte permanent – prin aspiraţiile sale – în fiecare persoană de pe pământ, şi este capabilă de a se deschide mesajului creştin universal”56.
Cuvântul predicii trebuie să ofere o perspectivă reală întregii societăţi, de in­
tegrare în comuniunea eclezială şi de instruire în virtutea mântuirii. Propovăduirea este mijlocul real care prin cuvânt divin hrăneşte duhovniceşte întreaga societate. Textul biblic vorbeşte în nenumărate locuri de hrana duhovnicească, cuvântul Sfintei Scripturi. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „hrana duhovnicească îl face tare pe suflet, şi mai statornic şi mai înţelept, nelăsându-l pe el să se prindă de patimile păcatelor, ci uşor şi întraripat făcându-l pe el, la cer îl mută”57.
În acelaşi sens şi scriitorul bisericesc Tertulian în secolul al II-lea, conştient
de necesitatea propovăduirii cuvântului spune: „noi ne hrănim credinţa cu aceste vorbe sfinte, prin ele ne înălţăm speranţa, prin ele ne întărim încrederea şi, în-tipărindu-ne în minte învăţăturile ne întărim toată credinţa”58, iar Fericitul Au-gustin vorbeşte despre schimbarea care se produce în cel care primeşte cuvântul ca hrană sfântă59.
Prin predică omul cunoaşte toate compartimentele credinţei şi conţinutul
acesteia, „este condus la altar şi apoi acolo este după primirea sfintelor taine mai departe hrănit tot prin cuvântul dumnezeiesc”60. Predica în viaţa credincioşilor este necesară continuu pentru că ea nu-l iniţiază doar în cunoaşterea celor sfinte după care să-l părăsească, ci este mereu un sprijin în care află răspuns la tot ce urmează să facă în viaţa duhovnicească. Dar, ea acţionează în viaţa omului în mod dependent de voinţa şi libertatea acestuia. Acceptarea conţinutului predicii înseamnă şi producerea metanoii, care în urma pocăinţei şi a făgăduinţei de în­dreptare se manifestă prin „întoarcerea noastră fiinţială spre Dumnezeu”61.
„Comportamentul moral al creştinului care nu poate să nu îmbrăţişeze toate
sferele vieţii, fie publice sau private, este rodul convertirii, care nu se produce niciodată o dată pentru totdeauna, ci trebuie să fie reînnoită în fiecare zi”62. Aceasta se datorează faptului că predica este pătrunsă de o lucrare harică, ea deschide sufletul spre primirea cuvântului şi-l face din starea de rob, liber faţă de păcat, „stinge fierbinţeala şi lucrarea patimilor … dăruieşte putere de viaţă pentru o existenţă fericită… Puterea cuvântului este ca o sevă care nutreşte”63.
De aceea, conţinutul predicii devine sinonim cu întreaga noastră existenţă de
creştini şi dă naştere comuniunii dintre oameni care culminează în trupul Său tainic al lui Hristos – Biserica. Unirea în chip tainic se produce întâi prin cunoaşterea Celui înviat, „este unirea cu Dumnezeu, este conţinutul vieţii veşnice. Împărăţia lui Dumnezeu se instaurează şi se întăreşte prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Sfintele Taine”64 ca semn al dragostei Sale.
Cuvântul divin rămâne mijlocul de întărire al credincioşilor şi de luminare al
cunoaşterii celor dumnezeieşti prin actul de propovăduire – slujirea cuvântului în cadrul celor două instituţii care vizează instruirea omului: Biserica şi şcoa­la, ambele contribuind la întărirea credinţei prin propovăduire65, prin vestirea Evangheliei, deoarece „Credinţa vine prin auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Dumnezeu” (Rom. X,17), ceea ce face ca de eficienţa propovăduirii să depindă naşterea credinţei în ascultător66.
La realizarea acestui ideal o deosebită importanţă o are cunoaşterea Sfintei
Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi (can. 33 Trulan, 2, 10 VII Ec., 12 Laod.), ca izvoare ale predicii (can. 58 Apost, 19 Trulan, ec.) şi, nu în ultimul rând, con­ştientizarea necesităţii şi obligativităţii predicii (can. 36 Apost., 19 Trulan, 19 Laod., 123 Cart., ) în contextul secularizării societăţii67, dar, mai ales în contextul unei intense activităţi misionare a celorlalte culte creştine, în mod special a celor de sorginte protestantă şi neoprotestantă.
Note

1
Nicolae V. Dură, Învăţarea dreptei credinţe după canoanele Bisericii Ortodoxe, în B.O.R.., X (1980), nr. 5-6, p. 663.
2
Anton Frunză, Îndatorirea preotului de a predica, în M.M.S., LXII (1986), nr. 1-2, p. 115.
3
Scrierile Părinţilor Apostolici, vol. I, trad. de pr. Ion Mihălcescu şi Matei Pâslaru, Rm. Vâlcea, 1935, p. XI.
4
Ibidem, vol. II, p. 15.
5
Nicolae V. Dură, Op. cit., p. 664.
6
Ibidem, p. 665.
7
Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, vol. I, pt. I, trad. U. Kovincici şi N. Popovici, Tipografia Diecezană, Arad, 1930, p. 272.
8
Sintagma ton Theon kai ieron kanonon ipo G.A. Rale kai M. Potile, Athena 1852-1859, t. II, 75; cf. t. VI, 211, apud Nicolae V. Dură, Op. cit., p. 665.
9
Nicolae V. Dură, Op. cit., p. 665.
10
Veniamin Costachi, Datoriile preotului de popor, Iaşi, 1838, p. 36.
11
Nicolae V. Dură, Op. cit., p. 668.
12
Nicodim Milaş, Canoanele…, vol. I, partea a II-a, trad. U. Kovincici şi N. Popovici, Arad, 1931, p. 371.
13
Art. 134 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, în Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003.
14
Art. 17 din Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată al Bisericii Ortodoxe Române, în Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Arhiepiscopiei, Bucureşti, 1953; Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003.
15
Nicolae V. Dură, Învăţarea dreptei credinţe…, p. 663-670; Ene Branişte, Îndrumări către preoţi privitoare la datoria şi modul de a predica, în M.O., XXIX (1977, nr. 2-8; Anton Frunză, Op. cit., p. 114-117; Petre I. David, Responsabilitatea misionară după Sfinţii trei Ierarhi, în S.T., XXXVI (1984), nr. 5-6, p. 303-312, etc.
16
vezi Sfântul Ioan Gură de Aur, Saizeci şi patru cuvinte sau predice, trad. Episcopul Melchisedec Ştefănescu, Bucureşti, 1883, (reeditate 1997, Ed. Buna Vestire, Bacău); Idem, Cuvinte la praznice împărăteşti, trad. de pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1942; Idem, Omilii la Facere (I) în P.S.B.-XXI, şi (II) în P.S.B.-XXII, trad. pr. D. Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, 1989; Idem, Omilii la Matei, în P.S.B. XXIII, trad. de pr. D. Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994; Idem, Puţul şi împărţirea de grâu (57 predici), Ed. Buna-Vestire, Bacău, 1995; Idem, Omilia despre predică, Migne, P.G., L, 653-662 (vezi şi J. Bareille, Oeuvres completes de Saint J. Crysostome…, Tom. I V, Paris, 1866, p. 405-419), trad. pr. D. Fecioru, în M.A., 1978, nr. 1-3, p. 58-66; Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri I (Omilii la Hexaimeron, Omilii la psalmi, Omilii şi cuvântări, Omilia către tineri), în P.S.B.-XVII, trad. de pr. D. Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986; Asterie al Amasiei, Omilii şi predici, în Izvoarele ortodoxiei, vol. 8, trad. de pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, 1946; Fer. Augustin, De doctrina christiana, în Migne, XXXIV, (P.L.), 15-122 (vezi cartea IV-a); Idem, De catechizandis rudibus, în MIGNE, (P.L.) XXXX, col. 309-348; Vezi Prima cateheză. Iniţiere în viaţa creştină, trad. de George Bogdan Ţâra, ediţie bilingvă, Polirom, Bucureşti, 2002; Idem, De magistro, P.L. XXXII, col. 1193-1220, trad. rom. Eugen Munteanu, Institutul European, Iaşi, 1995 (ediţie bilingvă); Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar la Sfânta Evanghelie după Luca, trad. din franceză de diac. Gh. Băbuţ Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1998; Sfântul Clement Romanul, Omilie, numită a doua Epistolă către corinteni, în PSB, vol. I, trad. pr. D. Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979; Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături, Ed. Buna-Vestire, Bacău, 1996; Sfântul Grigorie de Nazianz, Elogiul funebru al lui Cezarie şi Despre Macabei, trad de Petru Papadopol, Rm. Vîlcii, 1939; Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. I, trad. dr. Constantin Daniel, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000; Origen, Omilii la Facere, Ieşire, Numeri, Iosua, Cântarea Cântărilor, Cartea Proorocului Ieremia, în P.S.B. vol. VI, trad. pr. T. Bodogae, pr. Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981; Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, în P.S.B.-XXXIV, trad. pr. C. Corniţescu, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992; Clement Alexandrinul, Pedagogul, în P.S.B.-IV, trad. pr. D. Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982; Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, trad. de T. Cristescu şi N. Barbu, ediţia a II-a Ed. Sofia, Bucureşti, 1998; Sfântul Teodor Studitul, Cuvintele… (cateheze şi predici), Edit. Episcopiei Alba Iuliei, 1994 (ediţie îngrijită de pr. Petru Pleşa); Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze. Scrieri II, trad. diac. Ioan Ică jr., Edit. Deisis, Sibiu, 1999; Idem, Cele 225 de capete teologice şi practice în Filocalia românească, vol. 6, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1977; Sfântul Nicolae Cabasila, Trei Omilii (Naşterea, Buna-Vestirea şi Adormirea Maicii Domnului), Ed. Icos, Bucureşti, 1999; Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintelor Evanghelii de la Matei şi Marcu, Edit. „Sofia”, Bucureşti, 1998; Sfântul Teofan Zăvorâtul, Ce este viaţa duhovnicească?, în colecţia Comorile Pustiei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997; Idem, Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi, Ed. Buna Vestire, Bacău, 1999, etc.
17
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu, trad. de Pr. D. Stăniloae, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993; Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003; Sfântul Irineu de Lion, Contra le eresie, Editore E. Bellini-G. Maschio, Jacca Book, Milano, 1997; Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în P.S.B. -LXXXII, trad. de Pr. D. Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1983; Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt despre întruparea Cuvântului, în Scrieri, p. I, în P.S.B.-XV, trad. introd. şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987; Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească şi ierarhia bisericească, trad. şi studiu introd. de Cicerone Iordăchescu, Institutul European, Iaşi, 1994; Sfântul Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, vol. I-II, Ed. Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, 2002, etc.
18
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, trad. pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1987; Cartea V-a, p. 113-120, cu referiri la predică şi predicator; Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, trad. pr. prof. Alexandru Moisiu, Bucureşti, 1996, cap. 39-40, cu referiri la predicator.
19
Nicolae V. Dură, Propovăduirea…, p. 20.
20
Constantin Preda, Propovăduirea apostolică – structuri retorice în Faptele Apostolilor, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005, p. 60.
21
Ibidem, p. 21.
22
Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii ortodoxe – note şi comentarii, Ed. Arhiepiscopiei, Sibiu, 2006, p. 111.
23
Nicolae V. Dură, Hristologia în lumina tradiţiei canonice a Bisericii ortodoxe, în S.T., XXXVI (1984), nr. 7-8, p. 496.24 Petru Gh. Rădăşan, Importanţa exemplului în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, în Ort., XXXIII (1981), nr. 2, p. 230.
25
Nicolae V. Dură, Teologie şi teologii. Teologia ortodoxă şi noile curente teologice, în Ort., XXXVIII (1986), nr. 4, p. 48.
26
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Op. cit., p. 76-77.
27
Ilie Miniat, Predicile şi panegiricile, vol. II, trad. de Pr. D. Iliescu Palanca, Ed. Gazetei Păstorul creştin ortodox, Bucureşti, 1944, p. 559.
28
Vasile Gordon, Propovăduirea cuvântului, dimensiune esenţială a slujirii preoţeşti, în T.V., IX (1999), nr. 1-6, p. 172.
29
Florin Botezan, Sfânta Liturghie-cateheză desăvârşită, (T.D.), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2005, p. 37.
30
Ibidem, p. 502.
31
Nicolae V. Dură, Dispoziţii şi norme canonice privind cinstirea duminicii, în Ort., XXXIII (1981), nr. 2, p. 216-217.
32
Ibidem, p. 498.
33
Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului. Încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori, trad. de pr. Iulian Friptu, etc., Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 9.
34
Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a treia la Facere. Despre trăire, în Scrieri, în P.S.B. XVII, trad. de pr. D. Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 97.
35
Nicolae Dura, Propovăduirea cuvântului şi Sfintele Taine, (T.D.), E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 88.
36
Enzo Bianchi, Cuvânt şi rugăciune. Introducere în lectura duhovnicească a Scripturii, trad. de Maria Cornelia Oros, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 30.
37
Nicolae V. Dură, Hristologia…, p. 495.
38
Ibidem, p. 93.
39
Ibidem, p. 96.
40
Ioan N. Floca, Drept Canonic Ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 22.
41
Vasile Gordon, Predica – Parte integrantă a cultului divin, în G.B., 1992, nr. 3-4, p. 42-46; Ioan Bunea, Cuvântul de învăţătură, parte integrantă a cultului divin, în B.O.R., 1989, nr. 3-4, p. 79-89.
42
(Curs de Drept Bisericesc), ihh, 2002, p. 176-185.
43
Vezi Hotărârea Nr. 2533/2003 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în B.O.R., CXXII (2003), nr. 1-6, p. 745-748.
44
Ibidem, p. 748.
45
Vezi tratatele despre preoţie ale Sfinţilor Grigorie Teologul, Despre preoţie sau Cuvânt de apărare pentru fuga din Pont, Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Vasile cel Mare, Regulile mari şi Regulile mici, etc.
46
Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, ed. a II-a, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004, p. 51.
47
Nicolai H. Afanasief, Canoane şi conştiinţă canonică, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2005, p. 55.
48
Ibidem, p. 32.
49
Ioachim Wach, Sociologia religiei, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p. 33.
50
Ibidem.
51
Ibidem, p. 55.
52
Dumitru Stăniloae, Op. cit., p. 218.
53
Ibidem, p. 216-217.
54
Gândirea socială a Bisericii, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 55.
55
Mihai Himcinschi, Biserica în societate, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006, p. 76.
56
Ibidem, p. 90.
57
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântarea 29 la Facere, Diac. Gheorghe Băbuţ, Iisus Hristos – Stăpânul lumii, Ed. Pelerinul român, Oradea, 1992, p. 5.
58
Tertulian, Apologeticum, XXXIX,1-11, trad. de Prof. Nicolae Chiţescu, în PS.B.-III, E.I.B.M.B.OR., Bucureşti, 1981, p. 92.
59
Fer. Augustin, Scrieri alese, p. I, trad. de Nicolae Barbu, în PS.B.-LXIV, E.I.B.M.B.OR., Bucureşti, 1985, p. 160.
60
Nicolae Dura, Op.cit., p. 105.
61
Ibidem, p. 108.
62
Constantin Preda, Propovăduirea apostolică…, p. 70.
63
Sfântul Maxim Mărturisitorul, 200 de capete despre dragoste, în Filocalia, vol. I, Ed. Universalia, New-York, 2001, p. 312-313.
64
Alexander Schmemann, Euharistia – Taina Împărăţiei, trad. de Pr. Boris Răduleanu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 47.
65
Vasile Citirigă, Bazele doctrinare ale cooperării Biserică şi şcoală, în Ort, LV (2004), nr. 1-2, p. 90.
66
Nicolae Dura, Op.cit., p. 3.
67
Alexander Schmemann, Biserică, lume, misiune, trad. de Maria Vinţeler, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 297-309.
Dr. Veaceslav GOREANU

Anunțuri