Cu multă vreme în urmă, în părţile Nitriei egiptene, a trăit un monah bătrân, originar din Moldova. Cum a ajuns într-acolo, nu se ştia. Se ştia doar că, de tânăr, s-a îndepărtat de lume, părăsind-o. Prefera tăcerea, singurătatea şi rugăciunea. Toată bogăţia lui consta dintr-o Biblie veche şi o iconiţă mică a Maicii Domnului cu pruncul Iisus în braţe. Mai mult nu avea nimic şi nici nu dorea să aibă. Când era întrebat de ce, răspundea: toată bogăţia mea este Cerul, pe care nimeni nu mi-l poate fura. Citind în Sfânta Scriptură că Apostolul zice: iar cei ce nu lucrează, să nu mănânce, pentru aceea se hrănea cu mâinile sale. Împletea coşuri, rogojini, făcea linguri din lemn, pe care le scotea în vânzare la una din pieţele localităţii. Pe lângă asta, de când venise în părţile acestea, îngrijea de un monah bolnav în stare de paralizie. Se străduia să-l ajute cu tot ce-i era de trebuinţă. Iar noaptea îndeplinea cu toată râvna tipicul rugăciunii. Se ruga până la lacrimi pentru cel necăjit, pentru toţi fraţii din mănăstire şi pentru egumenul lor, pentru tot cinul monahal şi duhovnicesc, pentru părintele duhovnic, pentru creştinii de pretutindeni, pentru bunăstarea drepcredincioşilor, pentru cei aflaţi în pelerinaj, pentru toată făptura vie creată de Dumnezeu.
În rugăciune îi trecea mai toată noaptea; abia spre dimineaţă aţipea pe un scăunel sub icoana Maicii Domnului.
Aşa s-au scurs ani şi ani, şi inima lui nu ştia răutatea, ci se umplea de tot mai multă blândeţe. În unul din aceşti ani, a adormit cu pace în Domnul monahul bolnav pe care-l îngrijea. Deseori cugeta: a adormit sărmanul meu prieten, acum pe cine voi îngriji? Pentru aceasta, se simţea mereu dator Domnului. Deşi îna­intase în vârstă, nu bolea, era ascultător în toate părintelui duhovnic, cu frică şi cutremur îşi păzea ca pe o scumpă comoară credinţa moştenită.
Într-o zi, a hotărât să plece la un prieten sihastru de pe muntele Nitriei. A luat binecuvântare de la părintele stareţ şi, însemnându-se cu semnul crucii, a pornit la drum. Mergea toată ziua, iar unde îl apuca noaptea, îşi aşternea rogojina, gusta puţin din merinde, bea câteva înghiţituri de apă, după care îşi făcea rugăciunea de seară şi se culca. Aşa au trecut mai multe zile, merindele s-au terminat, s-a terminat şi apa, iar la munte nu ajunsese. Monahul şi-a dat seama că s-a rătăcit. La început, s-a înfricoşat, dar, ştiind bine că Dumnezeu e milostiv, avea nădejdea că nu-l va părăsi şi nu va muri în cale. Iar dacă va muri ca mucenic, va plăti păcatele lui.
A mai mers câteva zile – fără merinde şi fără apă. Îi slăbise puterile, încât nu mai simţea nici foame, nici sete.
După rânduiala lui Dumnezeu, acestui bătrân monah i s-a luat cugetul, ca să nu cunoască drumul. Dumnezeu însă nu l-a părăsit. Iubitorul de oameni a binevoit să-i arăte cât de mult şi cât de scump pentru mântuire sunt blândeţea, bunătatea, iubirea aproapelui, milostenia şi, totodată, să-l răsplătească, potrivit cuvintelor: fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Încă multe zile a rătăcit monahul, ziua mergând fără osteneală, iar noaptea rugându-se mai întâi pentru lume, apoi pentru sine, după care aţipea pe rogojina sa. De la un timp, când dormea, a început să vină un înger al Domnului, care îi aducea fructe, mălai din mais şi un vas de lut cu apă. Apoi îl trezea strigându-i numele şi zicând: scoală, părinte, şi te întăreşte, că mâine ai mult de mers. El se scula, ospăta, îi mulţumea lui Dumnezeu şi se culca iar. Ziua îşi amintea acestea ca pe un vis. Într-o noapte, după ce a adormit şi a apărut din nou îngerul Domnului, aducându-i merinde şi apă, monahul şi-a dat seama că nu-i vis, ci realitate. Ridicând capul, a văzut în faţa sa un tânăr frumos în veşminte strălucitoare, care i-a zis pe nume: Petru, eu sunt îngerul tău păzitor, trimis de Cel Preaînalt şi Multmilostiv să-ţi port de grijă. Mâine vei găsi calea şi te vei întâlni cu prietenul tău, Zosima Sihastrul. O să vă bucuraţi şi o să daţi slavă mai Marelui Oştilor Cereşti. Şi zicând acestea, a dispărut.
A doua zi, monahul Petru s-a trezit mai devreme ca de obicei şi, după rugăciu­nea de dimineaţă, a mulţumit lui Dumnezeu pentru toate şi a pornit la drum. După puţin timp, a văzut nişte urme pe nisip, care l-au şi dus la o cărare bătătorită. În sfârşit, a văzut în zare locul cel muntos unde locuia sihastrul Zosima. Tot grăbind paşii ca să ajungă cât mai degrabă la prietenul său, cugeta cum de n-a găsit mai înainte cărarea cea bătătorită şi bine cunoscută. Dar aşa şi n-a înţeles acest monah că a fost umbrit de Dumnezeu pentru a-i arăta că este unul dintre plăcuţii Lui.
Aşa s-au întâlnit cei doi prieteni curaţi cu duhul, mai trăind câţiva ani împreu­nă şi dând slavă lui Dumnezeu pentru toate. Au trecut la cele veşnice amândoi în aceeaşi zi, fiind găsiţi de un monah de la mănăstire, care îngrijea de Zosima sihastrul, şi petrecuţi în ultimul drum de întreaga obşte a mănăstirii. De la acest monah întâmplarea a fost transmisă din generaţie în generaţie de călugări, astfel încât a ajuns să dăinuiască până în zilele noastre, întru pildă pentru doritorii de a trăi curat, în dragoste către Domnul.

Material îngrijit de Ioan BUJNIŢĂ, licenţiat în teologie

Anunțuri