#Norme şi dispoziţi canonice privind participarea mirenilor la activitatea învăţătorească a bisericii

 

 

Biserica, ca Trup al lui Hristos extins în umanitate este mediul în care Sfânta Treime ni se descoperă şi ne cheamă să ne împărtăşim de viaţa desăvârşită, de viaţa în comuniune a membrilor Bisericii, care îşi are izvorul nesecat în taina iubirii şi a vieţii de comuniune mai presus de fire, ce exista in sânul Sfintei Treimi, “fundamentul imuabil al întregii pietăţi, al în­tregii vieţi spirituale, al întregii experienţe”¹. Astfel, Biserica are ca mădulare sau elemente ce o constituie clerul şi laicii, iar din secolul al IV-lea acestor două stări consacrate li se adaugă o a treia stare, cea monahală².
În studiul de faţă ne propunem să analizăm doar aspecte ce privesc partici­parea mirenilor sau a laicilor la activitatea învăţătorească şi de propovăduire a dreptei credinţe după tradiţia canonică şi practica Bisericii noastre.
Prin laici se înţelege “totalitatea credincioşilor creştini membri ai Bisericii, care nu au starea preoţească în nici una din treptele sale şi nici calitatea de slujitori inferiori ai Bisericii instituiţi prin hirotesie, sau prin alt mod”³. Pentru a desemna acest element al Bisericii, credincioşii simpli, sunt folosiţi în egală măsură doi termeni: pe de o parte este folosit termenul grecesc XaϊKoς, care îi desemnează atât pe cei care sunt credincioşi şi care nu face parte din ierarhie, cât şi tot ceea ce nu este bisericesc, adică profan. Pe filieră slavă avem cel de al doilea termen care desemnează a doua categorie de membri ai Bisericii, respectiv termenul de mirean. Aşadar, în înţelesul corect, prin acest termen sunt desemnaţi credincioşii care nu aparţin clerului, deci, un apărător, şi nicidecum un străin de Biserică⁴.
De aceea, ca parte vie a Bisericii, laicii au un rol la fel de important ca treptele ierarhice prin participarea activă la viaţa Bisericii⁵. Mai mult decât atât şi ei devin responsabili de „soarta” Bisericii (I Cor. III, 9,16,17), fapt pentru care toate mădularele Bisericii sunt chemate să facă parte din viaţa Bisericii, să contribuie prin anumite activităţi la zidirea duhovnicească⁶.
Asemănând membrii Bisericii cu corpul omenesc şi mădularele aces­tuia, Apostolul Pavel subliniază legătura organică dintre stările care intră în alcătuirea Bisericii, dar şi interdependenţa funcţională în care ele se găsesc în calitate de părţi ale unuia şi aceluiaşi întreg⁷, fapt care nu exclude îndatoririle şi drepturile specifice, având în vedere starea harică a fiecărei stări.
Pentru exercitarea slujirii harice, dreptul şi plenitudinea puterii o deţin clericii din ierarhia superioară de drept divin în baza succesiunii apostolice, iar mirenii ca membrii ai Bisericii participă sub diferite forme. Caracterul sacramental, mistic se primeşte prin Taina Hirotoniei. Pe lângă puterea sacra­mentală, ierarhii deţin puterea jurisdicţională şi de a învăţa. La această din urmă putere sunt chemaţi să colaboreze şi laicii, în funcţie de pregătirea şi rolul pe cate îl au în familie şi societate. De aceea, în Enciclica Patriarhilor Ortodocşi de la 1848 se precizează că întregul trup al Bisericii, adică laicii împreună cu clerul, iar nu numai vreunul din aceste două elemente, au moştenit, păstrează şi transmit învăţătura Mântuitorului Hristos⁸.
Deci, activitatea învăţătorească are în vedere trei aspecte: păstrarea, pre­cizarea şi dogmatizarea conţinutului; al doilea difuzarea şi al treilea apărarea sau protejarea acestuia în faţa atacurilor eretice⁹. Deşi în zilele noastre mulţi dintre laici au pregătirea necesară de a predica Evanghelia în diverse medii, fiecare creştin prin Botez este obligat să-şi păstreze credinţa, mărturisind-o şi apărând-o atunci când este cazul¹⁰. De aceea, Sfântul Apostol Pavel îi consideră pe aceştia „stâlpi” ai credinţei şi împreună lucrători în Biserică cu toţi slujitorii ei (I Tim. 3-15), iar Sfântul Apostol Petru „rod ales, preoţie împărătească, neam sfânt, ca să vestiţi bunătăţile Celui ce v-a chemat pe voi din întuneric la luminata Sa lumină” (I Petru II,9).
Dacă ţinem cont de faptul că în epoca primară a creştinismului, în Biserica primului mileniu, au existat laici cu funcţia de a învăţa în Biserică, printre care am amintit de didascăli, iar mai apoi de cateheţi, nu putem vorbi de o îndatorire şi o activitate exclusivă a ierarhiei în ceea ce priveşte puterea de a învăţa, deşi legislaţia canonică prevede aceasta ca fiind una dintre datoriile clericilor (can. 36, 39, 58 Apost., 19, 20, 33 Trulan, 2, 10 VII Ec., 12, 19, 46 Laod., 123 Cart., 3, 11 Sard., etc.).În viaţa creştinilor din Biserica primară mărturisirea credinţei făcea parte din datoriile de suflet, pe care nu pregetau să le îndeplinească. Un exemplu elocvent în acest sens sunt Aquila şi Priscila (Romani XVI,3), care au predicat ca laici la Efes înaintea Sfântului Apostol Pavel, precum şi predicatorii laici din Tesalonic care au vestit cuvântul lui Dumnezeu în Ahaia şi Macedonia (I Tes. I, 7-8). Prin întreaga lor activitate de propovăduire laicii au devenit misionari, vestind cuvântul Evangheliei ori de câte ori aveau ocazia, dar şi ca persoane special autorizate pentru acest lucru. În acest sens avem exemplul cateheţilor care îi instruiau pe catehumeni (can. 78 Trulan, 26, 46 Laod., etc.), al didascălilor, al apostolilor, al învăţătorilor, etc.
Deşi primul dintre aspectele poruncii primite de la Mântuitorul de către Apostoli a fost aceea de a învăţa (Mergând învăţaţi… (Mt. XXVIII, 26), totuşi, în perioada Bisericii primului mileniu această funcţie a fost exercitată deopotrivă de către laici şi clerici, aceştia din urmă având de îndeplinit două dintre funcţiile specifice, care nu puteau fi încredinţate mirenilor, indiferent de pregătirea intelectuală sau ţinuta morală, deoarece este vorba despre puteri izvorâte din Taina Hirotoniei. Acestea se referă la activitatea sacerdotală şi jurisdicţională, fapt care l-a determinat pe teologul român Teodor M. Popescu să afirme că, în ceea ce priveşte „clerul, nu avea nici prerogativa exclusivă a predicii, nici cel puţin un privilegiu al ei, deosebitor de laici, întrucât func­ţiunea lui principală nu era cea învăţătorească, ci cea liturgică, pastorală şi administrativă”¹¹.
Un exemplu în acest sens este scriitorul bisericesc Origen, care a predicat la serviciul divin, înainte de Liturghia propriu-zisă într-o biserică din Cezareea Palestinei şi Ierusalim, fapt pentru care a fost mustrat de episcopul Dimitrie. Acesta se adresează printr-o scrisoare episcopilor Alexandru al Ierusalimului şi Teoctist al Cezareei Palestinei, nemulţumit de faptul că Origen predicase în cadrul cultului. Spre nemulţumirea lui, însă, i s-a răspuns că dacă se găsesc laici apţi pentru a învăţa credinţa, aceştia trebuie şi rugaţi să vorbească po­porului, în sensul de a fi invitaţi¹². În acelaşi sens, şi Constituţiile apostolice subliniază posibilitatea mirenilor de a propovădui: „cel care învaţă, chiar laic să fie, încercat în cuvânt şi curat în obiceiuri, să înveţe căci toţi trebuie să fie învăţaţii lui Dumnezeu”¹³.
Ulterior, pentru a se evita abuzurile, s-au impus unele restricţii, în primul rând în ceea ce priveşte dreptul femeii de a vorbi, care este obligată să dis­cute problemele legate de credinţă doar în cadrul intim al familiei: „să nu se îngăduie femeilor să vorbească în timpul dumnezeieştilor liturghii, ci, după cuvântul Apostolului Pavel, să tacă, pentru că nu li s-a îngăduit lor a vorbi, – ci să se supună, precum şi legea zice: «Iar de voiesc să înveţe ceva, să-şi în­trebe acasă pe bărbaţii lor» (Fac. III, 16, I Cor. XIV, 34-35)” (can. 70 Trulan). Această restricţie nu se referă şi la catehizarea la care era datoare femeia în cadrul familiei, ca mamă¹⁴, despre care vorbeşte în mod deosebit unul dintre Părinţii Bisericii a cărui mamă a avut o influenţă deosebită asupra lui, ca de altfel şi bunica şi sora, toate trei recunoscute în rândul sfinţilor. Sfântul Vasile cel Mare acordă o atenţie deosebită rolului de educator al femeii mai ales după înfiinţarea orfelinatelor şi a celorlalte aşezămintelor sociale.
Acelaşi sinod stabileşte prin canonul 64 interdicţia ca cineva dintre laici să-şi aroge oricine dreptul de a predica¹⁵, cerând fiecărui membru să-şi pă­streze locul şi rolul său în Biserică, pentru că „nu toţi sunt apostoli, nu toţi sunt profeţi…” (I Cor. XII, 27). Canonul precizează foarte categoric că „Nu se cuvine ca laicul să ţină cuvântare sau să înveţe în chip obştesc însuşindu-şi de aici slujba învăţătorească, ci să se supună rânduielii predanisite de către Domnul, şi să deschidă urechea spre cei ca au darul cuvântului de dăscălie şi să înveţe cele dumnezeieşti de la aceştia. Căci în Biserica cea una, osebite mădulare a făcut Dumnezeu, după cuvântul Apostolului… Iar de s-ar prinde cineva atingând (călcând) canonul de faţă să se afurisească pe 40 de zile” (can. 64 Trulan).
Canonul 64 Trulan opreşte, aşadar, ca laicul să-şi aroge cu de la sine putere dreptul de a predica. Dar, cu o pregătire corespunzătoare, poate să predice dacă are binecuvântare de la episcop sau preot. Este soluţia pentru care ple­dează majoritatea canoniştilor şi care a fost utilizată încă din primele veacuri creştine, iar în secolul al XX-lea, precizări de înaltă competenţă în legătură cu posibilitatea laicilor de a predica ne-a lăsat eruditul canonist român Liviu Stan, în excepţionala lucrare „Mirenii în Biserică”¹⁶.
Din aceste canoane nu trebuie să înţelegem că Părinţii au interzis laicilor să vorbească în Biserici, ci au stabilit doar ca aceştia să o facă cu permisiunea ierarhilor, care au primit prin Taina Hirotoniei puterea de a învăţa, mirenii fiind colaboratorii acestora¹⁷. De asemenea, interdicţia a fost stabilită pentru a se evita abuzurile din partea laicilor care treceau cu vederea faptul că prerogativa învăţării nu le aparţinea în primul rând lor. Aşadar, se reglementează o situaţie reală în care laicii şi-au atribuit pe nedrept unele roluri în Biserică. Limitarea dreptului de a predica a fost determinată şi de considerente de ordin disciplinar, nu de incompatibilitatea stării de laic cu dreptul de a predica¹⁸.
Misiunea creştină nu este limitată de dreptul ierarhiei de a învăţa: „dacă laicii nu au dreptul să predice în timpul slujbelor, ei nu sunt lipsiţi de dreptul de a predica în biserică, în afară de slujbe, şi cu atât mai mult ei pot să predice în afară de biserică”¹⁹. Teologul de azi trebuie să fie din aceeaşi frământătură cu cea a Sfinţilor Părinţi, concepţia lor teologică să fie unanimă cu cea a îna­intaşilor. Discursul lor trebuie să fie actualizat la epoca culturală, fără însă a afecta deplinătatea învăţăturilor. Teologii care au strălucit prin viaţa şi învăţă­tura lor sunt din aceeaşi „rasă” cu Sfinţii Părinţi²⁰, în acest caz nu putem să nu amintim de părintele Dumitru Stăniloae, Vladimir Lossky, Paul Evdokimov. La fel ca şi ierarhii, teologii trebuie să-şi mărturisească credinţa şi prin viaţa duhovnicească. Vocaţia de teolog impune anumite exigenţe, pe lângă studiul său temeinic şi aprofundat, căruia i se consacră în totalitate, trebuie să practice şi o asceză creştină.
Calităţile necesare ierarhilor pentru propovăduire se impun şi teologilor, deoarece rolul lor este vestirea Tainei credinţei, punând astfel în valoare şi semnificaţiile ascunse ale teologiei²¹. Spre deosebire de filozof, sociolog sau istoric, teologul nu expune învăţături în istoricul gândirii lor şi nici evenimente din viaţa Bisericii prin dimensiunea istorico-culturală reflectate în latura lor socială, ci dogmele dreptei credinţe, tezaurul credinţei însufleţit de Cuvântul lui Dumnezeu prezent în lume (Matei XXVIII,20). Acestea sunt revelate prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, mereu actuale prin prezenţa reală a lui Hristos în lume. Teologul însuşi cunoaşte aceste adevăruri de credinţă prin practicarea învăţăturii pe care o mărturiseşte.
Instruirea şi educarea religioasă făcută de la catedră de către profesorul de Religie, întotdeauna a fost valorificată şi susţinută de Biserică. Întâi prin şcolile catehetice, iar astăzi prin învăţământul instituţionalizat împreună cu celelalte discipline şcolare. Formarea tinerilor printr-o programă religioasă sistematică urmăreşte să le formeze în primul rând o conduită religios-morală şi o identitate culturală. Un profesor teolog vine în faţa tinerilor, elevi sau studenţi, nu doar cu materia studiată, ci şi cu puternice argumente care să-l facă pe cel în cauză să o accepte, astfel încât cuvântul lui Dumnezeu trebuie actualizat nu doar sub aspect moral, dar să fie integrat şi social şi istoric într-o unitate culturală, prin care să se definească şi să se identifice ca şi creştini adevăraţi. Identitatea lor cultural-religioasă trebuie să se manifeste întâi prin modul de viaţă, adică trăirea duhovnicească în conformitate cu adevărurile de credinţă.
De aceea, profesorii trebuie să aibă şi capacitatea de a iniţia şi de a spori continuu educaţia religioasă²². Cizelarea şi formarea caracterului religios pe care trebuie să o facă profesorul de Religie, nu este deloc inferioară celei a ierarhilor Bisericii. De asemenea, să nu uităm că profesorii teologi mireni au rolul de a forma şi viitorii membri ai clerului, fapt pentru care nu putem marginaliza această categorie de membri ai Bisericii din actul de propovăduire a dreptei credinţe.
Procesul de instruire religioasă se realizează în două forme: una institu-ţionalizată, prin teologii profesori de Religie şi a doua care se realizează în cadrul familiei, de către membrii ei autoritari: bunici şi părinţi.
Mirenii creştini au o datorie sacră de a instrui în credinţă propria familie²³. Ea este instituţia de bază pe care se formează societatea şi în urma căreia prin comuniune se integrează în Biserică. Părinţii creştini se fac responsabili de dreapta credinţă a copiilor lor²⁴ şi cultivă în ei primele virtuţi. Virtuţi precum evlavia, ascultarea, dreptatea, ruşinea şi bunul simţ constituie baza forma­toare a credinţei. De aceea, copiii trebuie să intre în şcoală cu aceste valori creştine, părinţii făcând o mare greşeală atunci când aşteaptă ca odraslele să le fie educate în instituţiile şcolare. În acest mod se neglijează rolul familiei în educaţia morală a propriilor copii²⁵. Deseori tinerii sunt acuzaţi de proastă educaţie, de lipsa bunului simţ, respect faţă de generaţiile anterioare şi nu în ultimul rând de lipsa frici de Dumnezeu. Iată de ce un mare sfânt al secolului al XIX-lea, Mitropolitul Vladimir al Kievului, spunea: „părinţii sunt cei mai vinovaţi de faptul că odraslele lor sunt rău educate”²⁶.
Părinţii sunt în mod incontestabil marii dascăli ai familiei lor, ei se fac responsabili înaintea lui Dumnezeu de sufletele copiilor încredinţaţi²⁷. Sunt ca nişte păstori de suflete care trebuie să poarte grijă de micuţii lor. Ulterior, pregătirea tinerilor care urmează să întemeieze o familie se face în Biserică prin participarea la sfintele slujbe şi integrarea în viaţa duhovnicească. În prezent rolul de învăţător şi educator al copiilor este destul de neglijat de către părinţi, iar atunci când trebuie să culeagă roadele educaţiei caută cauzele în factori exteriori, sustrăgându-se de la responsabilitatea pe care o au în calitate de părinţi. Cele mai invocate cauze sunt fie că şcoala prin învăţătorii ei, în special cei de Religie, nu-şi fac datoria, fie că odrasla lor este din fire rea.
Să nu uităm, însă, că există părinţi care refuză să coopereze cu învăţătorii copiilor lor. Şi mai rău este atunci când învăţătorii sunt desconsideraţi de părinţi chiar faţă de copii. Pentru celălalt motiv invocat adesea de părinţi răspunsul este şi mai clar: „de unde răul cu care apar pe lume aceşti copii? Mulţi dintre ei îl moştenesc, fără îndoială, chiar de la taţii şi mamele lor; ei îl sug, ca să zic aşa, odată cu laptele mamei. Şi atunci, sunt părinţii nevinovaţi în atare caz?”²⁸. Toate motivele expuse nu fac decât să arate inconştienţa părinţilor iresponsabili, dar Biserica are nevoie de mădulare vii şi sănătoase, lucrătoare şi dinamice în scopul desăvârşirii.
Mirenii creştini trebuie să privească în profunzime aspectele vieţii prin prisma poruncilor divine, formarea sau modelarea copilului după chipul lui Dumnezeu prin învăţarea şi exemplul părinţilor fiind o împlinire a scopului divin: „Dumnezeu S-a făcut Om pentru ca omul să devină dumnezeu”, spun Sfinţii Părinţi. În acest sens vedem şi o legătură între planul lui Dumnezeu şi misiunea de educare a părinţilor²⁹.
Din păcate, societatea contemporană se confruntă cu o reală problemă: aceea a pluralismului religios în cadrul aceleiaşi familii, chiar dacă ambii părinţi sunt creştini ortodocşi, copilul, la un moment dat, este atras de către un sistem religios străin³⁰, care îl fascinează şi-l determină să se reorienteze. Dacă sunt ataşaţi de valorile credinţei creştine, părinţii aflaţi în astfel de situaţii trăiesc adevărate drame şi constată că este destul de târziu să îndrepte situaţia. În acest moment se vede că au neglijat educaţia religioasă a propriului copil, se vede că nu şi-au luat în serios rolul de primi dascăli şi au considerat că societatea, prin instituţiile şi influenţele ei, îl vor educa. Din păcate, influenţa societăţii asupra unei persoane instabile religios, vulnerabile, fără o bază solidă, sănătoasă nu este tocmai fericită. Aceasta poate conduce şi la dezechilibre de ordin comportamental, urmările unei insuficiente educaţii religioase fiind dintre cele mai nebănuite.
De aceea, în procesul educaţiei copiilor, legătura cu Biserica trebuie să fie foarte bine consolidată căci mântuirea nu se realizează în afara ei. Îndrumările religioase primite la şcoală şi în familie îşi găsesc sprijinul real în Biserică. Învăţăturile de credinţă primite prin predica preotului sunt explicate copiilor acasă şi aplicate împreună cu părinţii sau bunicii. Membrii adulţi ai familiei au în cadrul acesteia rolul pe care îl aveau odinioară cateheţii, care îi instruiau pe catehumeni şi-i pregăteau pentru botez (can. 78 Trulan, 26, 46 Laod.). De aceea, pentru o bună reuşită a educaţiei religioase se impune şi o atmosferă de iubire manifestată prin rugăciune³¹ care să determine însuşirea practică a valorilor propovăduite.
Cele două elemente dragostea şi rugăciunea sunt ingredientele necesare în formarea virtuţilor creştine amintite mai sus. În Biserica primară părinţii dobândeau cunoştinţe, se instruiau în credinţă şi valorificau aceste adevăruri în copiii lor, învăţătura de credinţă reprezentând cea mai de preţ moştenire pentru urmaşi³². Scopul vieţii primilor creştini era conştientizat în profunzime, iar acesta se identifica cu mântuirea în Hristos. De aceea, părinţii au sarcina de a-şi integra copiii în Biserică prin participarea la sfintele slujbe şi împărtăşirea lor cu sfintele taine, condiţie obligatorie în realizarea instruirii religio-morale, mirenii conlucrând astfel cu harul în opera de mântuire a lui Dumnezeu prin iniţierea copiilor lor.
Ceea ce se cere de la laici este să propovăduiască în primul rând prin propria viaţă, prin propria conduită morală. Cele două mijloace, teoretic şi practic, sunt elemente ale educaţiei creştine, în urma căreia se formează şi personalitatea copiilor. Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă părinţii să crească „atleţi pentru Hristos” şi să-i înveţe evlavia din vârstă fragedă³³.
Importanţa şi necesitatea rolului de învăţători în familie rezidă şi din puri­tatea sufletului copilului pe care poate fi imprimată cu uşurinţă, şi pentru tot restul vieţii, învăţătura lucrătoare prin credinţă. Sfântul Ioan Gură de Aur o asociază cu ceara care se poate modela cu uşurinţă şi cu perla pescuită căreia i se dă formă şi cu tabloul pictat cu înţelepciune³⁴.
Una dintre virtuţi care trebuie sădită de părinţi în sufletul copilului este as­cultarea, foarte importantă în sporirea cunoaşterii duhovniceşti, fiind „virtutea de căpătâi a fiecărui copil bine educat”³⁵. Ei trebuie învăţaţi că ascultarea şi supunerea faţă de Dumnezeu implică şi ascultarea şi respectul faţă de părinţi şi bunici. Ascultarea nimiceşte răzvrătirea voinţei copiilor faţă de Dumnezeu şi părinţi, îi învaţă să se înfrâneze de la lucruri vătămătoare, după cum sub­liniază şi legislaţia canonică atunci când vorbeşte despre necesitatea de a asculta de cei faţă de care suntem datori, indiferent în ce raport ne-am afla faţă de ei (can. 39, 55 Apost., 8, 23 IV Ec., 17 Trulan, 31 Cart., 13 I-II Const., 67 Laod.). De această ascultare vor da dovadă şi părinţii faţă de bunici şi nu în ultimul rând faţă de Dumnezeu, dacă vor ca învăţătura lor nu fie zadarnică, căci copiii imită în profunzime tot ce văd şi aud, în prima fază nedeosebind răul de bine³⁶ de aceea Apostolul Pavel ne îndeamnă: „în toate arătaţi-vă pe voi pildă” (Tit II,7).
Mirenilor le revine sarcina de a învăţa copiii să iubească adevărul şi să urască minciuna, căci „năravul omului mincinos este ocara şi ruşinea lui şi este cu el pururea” (Înţelepciunea lui Isus Sirah XX, 26). Copilul care va creşte înconjurat de fals şi minciună va fi expus cu uşurinţă viciilor, în timp ce dreptatea pune temelia tuturor virtuţilor³⁷. Dragostea faţă de adevăr se cultivă prin propovăduirea adevărurilor despre Dumnezeu, deoarece El este adevărul, iar mărturiile Lui sunt nemincinoase, astfel încât, fiind atotştiutor, cunoaşte tot gândul mincinos. Prin dragostea faţă de adevăr vom reuşi să deschidem inima micuţului spre dragostea faţă de evlavie şi cucernicie. Un copil cucernic va fi şi cu bun simţ, se va ruşina de păcat şi se va înfrâna.
Aceste virtuţi constituie baza solidă, pilonii care vor susţine pentru tot restul vieţii adevărurile credinţei. Având în vedere vârsta copiilor, părinţii trebuie să le expună conţinutul de învăţătură într-o formă cât mai simplă. El poate utiliza diferite imagini cu conţinut religios pentru explicarea unor evenimente mântuitoare, cum ar fi icoanele, care să-i capteze atenţia. De asemenea, să-l înveţe rugăciuni scurte ca text pe care să le memoreze cu uşurinţă, să fie în­curajaţi mereu de prezenţa ocrotitoare a sfinţilor şi a îngerilor îndemnându-i să-i considere pe aceştia prieteni reali cu care pot stabili un dialog de încredere oricând³⁸. În acest fel se reuşeşte formarea unei perspective asupra cunoaşterii lumii nevăzute, dar şi a cultului sfinţilor.
În viaţa de familie mirenii au sarcina de a fi învăţători, de a forma creştini buni, însă trebuie să fie atenţi la felul în care expun copiilor cunoştinţele re­ligioase. Învăţătura despre iad şi demoni trebuie „evitată cu dibăcie”³⁹ până când vor ajunge la o vârstă care să permită o astfel de explicare fără a vătăma mintea cu imagini înfricoşătoare. Scopul instruirii copiilor este de a cultiva în ei dragostea de Dumnezeu, nu de a sădi frica de iad. Dar, există şi alte în­văţături care în timp au fost denaturate de conţinutul lor teologic cum ar fi împărtăşania sau moartea.
Învăţătura creştină despre moarte trebuie prezentată copiilor ca parte din viaţă, „ca prag către viaţa spre Hristos”⁴⁰, fără a le insufla teamă pentru această trecere. De asemenea, învăţătura despre împărtăşanie deseori este greşit în­făţişată, sub formă de miere, copiii devenind irascibili şi dezamăgiţi când descoperă gustul propriu-zis. De aceea, bunicii şi părinţii sunt responsabili de felul în care se fac înţeleşi de către copii, cât şi de semnificaţia conţinutului învăţăturii de credinţă pe care reuşesc să o transmită. Ei trebuie să persevereze continuu în faptă şi cuvânt. Prin împărtăşirea regulată cu Hristos, copilul nu va mai ava teamă de linguriţa ce se apropie de buzele lui, dar va fi şi mai în­ţelept în cunoaştere pentru că Hristos locuieşte în el.
Iată, aşadar, că laicii sunt la fel de responsabili de propovăduirea cuvântului ca şi clericii, fiecare pe măsura darului primit şi a responsabilităţilor pe care au. În acest sens, mitropolitul Vladimir al Kievului adresa părinţilor rugămin­tea de a-şi lua în modul cel mai serios misiunea de educatori, de cateheţi ai propriilor lor copii: „O, părinţi, sădiţi şi faceţi să crească în inimile copiilor voştri tot ce este bun. Învăţaţi-i de la cea mai fragedă vârstă cu evlavia înaintea lui Dumnezeu şi cu rugăciunea, cu dreptatea şi cu sinceritatea… Pregătindu-i pe copii pentru Dumnezeu şi Cer, veţi afla în ei bucurie şi mângâiere şi aici pe pământ”⁴¹.
În aceeaşi măsură mirenii trebuie să participe şi la îndeplinirea misiunii învăţătoreşti prin păstrarea, propovăduirea şi apărarea dreptei credinţe, prin difuzarea lucrărilor misionare, prin susţinerea activităţii clericilor, îndeplinin-du-şi vocaţia de fii ai Bisericii, cu atât mai mult cu cât societatea se bucură de prezenţa acestor misionari şi în învăţământul public prin acceptarea Religiei ca disciplină de studiu, dar şi prin asistenţa religioasă asigurată în diferite instituţii: spitale, armată, penitenciare etc.⁴².
Credincioasă tradiţiei bimilenare, Biserica Răsăriteană se îngrijeşte de fiii ei fără a se substitui şi fără a submina autorităţile civile. Ea a căutat din totdeauna să conlucreze cu Statul pentru a crea condiţii de viaţă favorabile dezvoltării spirituale şi materiale, evitând conflictul dintre cei care sunt pe de o parte, fiii ei, iar de alta, cetăţeni ai Statului.
Slujitorii conştienţi ai Sfintei Biserici, ca urmaşi ai Sfinţilor Apostoli (în orice treaptă a preoţiei) din epoca apostolică până astăzi, au dat credincioşilor laici nu numai cinstirea cuvenită unor purtători vii ai credinţei celei mântuitoare şi unor împreună lucrători cu clerul sau cu preoţia, pentru dobândirea mân­tuirii personale şi a semenilor lor, ci le-au recunoscut şi poziţia şi importanţa pe care o au în viaţa Bisericii⁴³. Această realitate reiese din actele normative care stau la temelia organizării vieţii bisericeşti şi care statuează drepturile şi îndatoririle credincioşilor ca stare aparte în viaţa Bisericii.
Aşadar, de-a lungul întregii istorii a Bisericii, elementul laic a fost şi este o prezenţă activă, în îndeplinirea celor trei funcţii ale puterii bisericeşti, în virtutea unor drepturi recunoscute, şi nu doar pe temeiul unor îndatoriri sau a unor eventuale concesii clericale⁴⁴. Astfel, credincioşii sunt invitaţi să participe la lucrarea de păstrare a adevărului revelat, de propovăduire a acestuia, de sfinţire a vieţii şi de cârmuire sau conducere a întregului corp al Bisericii⁴⁵ şi, în acelaşi timp, sunt datori să participe la toate acţiunile Bisericii, care vizează latura spirituală a vieţii (can. 78 Trulan, 26, 46 Laod.), având conştiinţa că sunt mădulare vii ale acesteia.
Grăitoare în acest sens este activitatea de propovăduire a diaconeselor, care, în Biserica primară se ocupau cu instruirea persoanelor de sex feminin pentru primirea botezului, vizitarea catehumenelor⁴⁶, dar, după cum a precizat foarte clar canonul 70 Trulan, era complet interzisă predicarea în Biserică.
Tot în cadrul Bisericii primare avem o categorie specială de învăţători laici, numiţi didascăli⁴⁷, care instruiau mai îndeaproape în cele ale credinţei şi moralei creştine⁴⁸, fiind purtători ai cunoştinţei şi ai înţelepciunii. Importanţa misiunii lor depăşeşte graniţele slujirii convenţionale⁴⁹, deoarece, „în planul învăţăturii, didascălul harismatic depăşeşte pe episcop şi cu competenţa şi cu învăţătura”⁵⁰, fiind singurul care „are ca funcţie determinantă învăţătura”⁵¹.
De asemenea, un rol deosebit în activitatea învăţătorească au avut-o mona­hiile, care se ocupau de îndrumarea în cadrul mănăstirilor a minorelor lipsite de adăpost⁵², mai ales după înfiinţarea aşezămintelor sociale de către Sfântul Vasile cel Mare, activitate desfăşurată şi astăzi în cadrul aşezămintelor sociale de pe lângă mănăstiri, deoarece acestea nu pot fi locuri închise, care muncesc numai pentru ele însele. Ca Sfântul Vasile cel Mare, un alt mare părinte al Bisericii, organizator al vieţii monahale, Sfântul Teodor Studitul, considera că munca monahilor trebuie să aibă în vedere uşurarea suferinţei săracilor⁵³, între care un loc aparte îl ocupă întunericul neştiinţei pe care călugării se străduiesc să-l risipească prin activităţile didactice pe care le desfăşoară în folosul celor nevoiaşi care nu au posibilitatea de a se instrui cu propriile resurse materiale.
De altfel, în mănăstirea sa, Sfântul Teodor organizase o şcoală pentru cei care urmau a deveni monahi la Studion unde învăţau, între altele, Sfintele Scripturi şi scrierile Sfinţilor Părinţi⁵⁴, un accent deosebit acordându-se formării tinerilor învăţăcei, mai ales după exemplul propriu oferit de dascăl⁵⁵.
Aşadar, activitatea învăţătorească a Bisericii desfăşurată de către toţi membrii ei, clerici sau laici, are în vedere, mai ales astăzi, schimbarea calităţii vieţii. „Aceasta este o necesitate ecologică, socială, economică şi mai presus de orice, o necesitate etică. Omenirea este chemată să conserve şi să o îmbo­găţească pentru slava lui Dumnezeu. Viaţa este sacră nu numai pentru faptul că Dătătorul ei este Sfânt, ci şi datorită faptului că este dată pentru construirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Credinţa creştină cere ca sfinţenia, plinătatea şi in­tegritatea vieţii să fie apărată”⁵⁶.
De aceea, părintele Boris Bobrinskoy preciza că „propovăduirea evanghe­lică a Împărăţiei lui Dumnezeu este modul esenţial de prezenţă, de comuniune a lui Dumnezeu cu oamenii, în Iisus Hristos, prin puterea Duhului Sfânt. Exigenţele Împărăţiei lui Dumnezeu sunt aceleaşi cu exigenţele Duhului Sfânt în Biserică. Propovăduirea Împărăţiei lui Dumnezeu de către Iisus îşi va găsi ecoul la Sfântul Apostol Pavel: Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Romani XIV,17). Poarta de intrare în această împărăţie este pocăinţa. Descoperirea plenară a Împărăţiei în Hristos este inaugurată în iconomia Duhului Sfânt, iar Biserica este locul în care noi devenim moştenitori ai Împărăţiei şi fii adoptivi ai Tatălui”⁵⁷.
Instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu în sufletele fiecăruia dintre creştini este, aşadar, o activitate colectivă, la care sunt chemaţi să participe toţi, fie­care după puterea, capacitatea şi rolul fiecăruia: unii prin puterile primite la Hirotonie (clericii), alţii cu înţelepciunea, alţii cu propovăduirea prin exemplul vieţii (mirenii), etc.
Părintele Dumitru Stăniloae preciza că „slujirile acestea ale preotului contribuie la întipărirea lui Hristos în fiinţa credincioşilor. Aceştia îşi reali­zează astfel şi ei preoţia lor generală cu ajutorul preoţiei slujitoare, nu numai ca ducători ai jertfelor lor personale, ci şi ca împăraţi peste patimile lor şi ca învăţători în familie şi în societate, sfinţindu-se prin toate aceste slujiri pe ei înşişi şi contribuind la sfinţirea lumii, dar fără să facă aceasta ca reprezentanţi calificaţi ai Bisericii”⁵⁸.
De aceea, este nefiresc să ignorăm rolul laicilor în propovăduirea dreptei credinţe, atâta timp cât părinţii Bisericii au stabilit şi pentru aceştia diferite forme de propovăduire: catehumenatul (can. 26 Laod.), învăţarea dreptei cre­dinţe în familie (can. 70 Trulan), dar, fiecare dintre cei care învăţau în diferite forme şi locuri sunt obligaţi să păstreze buna rânduială (can. 64 Trulan), să nu-şi aroge drepturile şi obligaţiile altora şi „să nu treacă hotarele cele ce şi sunt puse, sau predania de Dumnezeu purtătorilor Părinţi” (can. 19 Trulan), iar, în cazul în care vor să se dedice activităţii de răspândire a cuvântului Evangheliei în diverse forme se recomandă ca aceştia să aibă aprobarea episcopului (can. 26 Laod.)⁵⁹, fapt pe care îl vedem şi astăzi în cazul tuturor dascălilor care, pentru a se angaja la o astfel de activitate trebuie să obţină binecuvântarea episcopului, indiferent dacă este vorba despre învăţământul preuniversitar sau cel universitar.
Părintele Alexandr Schmemann sublinia că adevăratul principiu ierarhic pe care este organizată Biserica „nu este putere pură, ci o grijă adânc spi­rituală şi pastorală faţă de Biserica văzută ca familie, ca simplitate a vieţii şi manifestare a darurilor spirituale. Preotul nu numai că nu trebuie să se teamă de sinodalitate, ci trebuie să fie încurajat de această stare normală de fapt, să o caute, trebuie să ajute fiecare membru al Bisericii să-şi descopere darul şi vocaţia în cadrul Trupului Bisericii, aşa cum a vrut Mântuitorul Hristos care arăta dragostea şi atitudinile ce trebuie să ne caracterizeze. În vederea realizării acestui deziderat modelul suprem este Sfânta Treime, care lucrează prin Biserică pentru a ne da chipul cel dintâi şi starea pentru care am fost creaţi. Astfel, specifica unul dintre ierarhii Bisericii noastre, “Biserica, în calitatea ei de mediu de restaurare a oamenilor, în comuniunea de iubire cu Dumnezeu şi întreolaltă nu poate avea alt izvor şi un alt model decât Sfânta Treime. De aceea, când Iisus vorbeşte de unitatea Bisericii şi se roagă pentru ea, El nu dă ca exemplu (pentru această unitate) nici Impe­riul roman şi nici Republica Elină, nici o altă formă de organizare politică sau socială, ci relaţiile interpersonale din Sfânta Treime”⁶⁰. Dacă modelul este treimic, atunci Biserica nu poate şi nici nu trebuie să excludă laicii de la activitatea învăţătorească. Ea trebuie să-i antreneze în diverse activităţi pe toţi membrii ei. Astfel, printr-un proces lent de educaţie trebuie să se depăşească mentalitatea secularizată şi să se repună în drepturi toţi membrii Bisericii. Acest lucru – spune Părintele Schmemann – se va întâmpla doar atunci când laicii îşi vor da seama că preotul are nevoie cu adevărat de ei, că nu are nevoie de voturile lor, ci de talentele, de sfaturile de participarea lor reală la viaţa Bisericii⁶¹.
Concluzionând, putem afirma că toţi membrii Bisericii au datoria de a în­văţa dreapta credinţă, unii în Biserică, iar alţii în familie şi societate. De altfel, Biserica a încurajat în ultimele decenii participarea laicilor la propovăduirea dreptei credinţe prin educarea tinerei generaţii în frică de Dumnezeu şi respect faţă de valorile creştine, atât prin organizarea învăţământului religios în şcolile de stat, cât şi prin organizarea învăţământului teologic, la care au acces toţi membrii ei. Nu trebuie să uităm că Biserica este acolo unde suntem noi, iar faptele din viaţa de zi cu zi sunt o propovăduire permanentă.
Note
¹ Magist. Dumitru Gh. Radu, Învăţătura Ortodoxă şi Catolică despre Biserică, în Ort., VII (1954), nr. 4, p. 537.
² Pr. Prof. Dr. Nicolae V. Dură, Monahii, al treilea element constitutiv al Bisericii. Norme şi rânduieli canonice privind organizarea şi disciplina vieţii monahale, în B.O.R., CXXII (2003), nr. 7-12, p. 469.
³ Ioan N Floca, Drept Canonic Ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 245.
⁴ Drd. Sorin Joantă, Participarea laicilor la viaţa Bisericii, în Revista Teologică, XI (2001), nr. 3, p. 25; Drd. Veaceslav Goreanu, Mirenii în biserică, în Luminătorul, 2005, nr. 3, p. 7-17.
⁵ Vezi Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Pot laicii să predice în Biserică? Studiu omiletic-canonic, în vol. „Studia historica et theologica”, Bucureşti, 2003, p. 553-608.
⁶ Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, Mirenii în Biserică, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1939; Idem, Elementul laic în Biserica Ortodoxă, în M.M.S., XXXVIII (1962), nr. 1-2; Idem, Poziţia laicilor în Biserica Ortodoxă, în S.T., XX (1968), nr. 3-4.
⁷ Idem, Elementul laic…, p. 9.
⁸ Idem, Poziţia laicilor…, p. 197
⁹ Idem, Mirenii…, p. 45.
¹⁰ Ibidem, p. 64.
¹¹ Teodor M. Popescu, Didascalii, Bucureşti, 1932, p. 9.
¹² Ibidem, p. 63.
¹³ Liviu Stan, Mirenii…, p. 82.
¹⁴ Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Ed. Deisis, Sibiu, 2006, p. 54.
¹⁵ Ioan N. Floca, Drept canonic…, vol. II, p. 22.
¹⁶ Liviu Stan, Op. cit., p. 64-108.
¹⁷ Ioan N. Floca, Op. cit., vol. II, p. 22.
¹⁸ Serghei Bulgakov, Ortodoxia, trad. de Nicolae Grosu, Ed. Paideea, Bucureşti, 1994, p. 56.
¹⁹ Ibidem, p. 55.
²⁰ Placide Deseille, Nostalgia ortodoxiei, trad. Dora Mezdrea, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 61.
²¹ Ibidem, p. 67.
²² Constantin Cucoş, Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 15.
²³ Vasile Axinia, Dispoziţii canonice ale Sfântului Vasile cel Mare, privind femeia creştină, în G.B., XXXVIII (1979), nr. 7-8, p. 729.
²⁴ Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă (T.D.O.), vol. III, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003, p. 206.
²⁵ Sfântul Vladimir, mitropolitul Kievului, Despre educaţie, Ed. Sofia, Bucureşti, 2006, p. 79-87.
²⁶ Ibidem, p. 55.
²⁷ Vasile Axinia, Op. cit., p. 731.
²⁸ Ibidem, p. 59.
²⁹ Maica Magdalena, Op. cit., p. 10.
³⁰ Flavio Pajer, Educazione religiosa in un mondo pluralistico, în Dialog teologic, 1999, nr. 4, p. 215.
³¹ Ibidem, p. 22.
³² Teodor M. Popescu, Biserica şi cultura, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 115.
³³ Maica Magdalena, Op. cit., p. 136.
³⁴ Ibidem, p. 137.
³⁵ Sfântul Vladimir, mitropolit al Kievului, Op. cit., p. 103.
³⁶ Maica Magdalena, Op. cit., p. 42.
³⁷ Ibidem, p. 117.
³⁸ Ibidem, p. 71.
³⁹ Ibidem, p. 73.
⁴⁰ Ibidem, p. 75.
⁴¹ Sfântul Vladimir, mitropolit al Kievului, Op.cit., p. 87.
⁴² Veaceslav Goreanu, Mirenii în biserică, p. 7-17.
⁴³ Ioan N Floca, Op. cit., p. 251
⁴⁴ Liviu Stan, Poziţia laicilor…, p. 200-203
⁴⁵ I. S. Berdnicov, Curs de Drept Bisericesc, trad. de Silvestru Bălănescu, Tipografia cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1892, p. 102-103
⁴⁶ Vasile Axinia, Op. cit., p. 734.
⁴⁷ Pentru mai multe detalii privind activitatea didascălilor vezi Teodor M. Popescu, Primii didascăli creştini, în S.T., III (1932), nr.2, p. 140-211.
⁴⁸ E. Jacquier, La doctrine des douze Apôtres et ses enseignements (thèse), Lyon et Paris, 1891, p. 378.⁴⁹ Vasile Gordon, Introducere în catehetica ortodoxă, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004, p. 105.
⁵⁰ Teodor M. Popescu, Biserica şi cultura, p. 138.
⁵¹ Ibidem, p. 87.
⁵² Vasile Axinia, Op. cit., p. 735.
⁵³ Mihail Voicescu, Locul şi importanţa monahismului în viaţa Bisericii după Sfântul Teodor Studitul, în S.T., XXXVI (1984), nr. 5-6, p. 36-361.
⁵⁴ A. A. Vassiliev, Histoire de l’Empire Byzantin, Paris, 1932, p. 388.
⁵⁵ Paul Lemerle, Le premier humanisme byzantin, Paris, 1971, p. 104.
⁵⁶ Mihai Himcinschi, Op.cit., p. 164.
⁵⁷ Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, trad. de Vasile Manea, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2002, p. 84.
⁵⁸ Dumitru Stăniloae, T.D.O., vol. III, p. 166.
⁵⁹ Ioan N. Floca, Drept canonic…, vol. II, p. 23.
⁶⁰ Dr. Dan Ilie Ciobotea, Dorul după Biserica nedespărţită sau Apelul tainic şi irezistibil al iubirii Treimice, în Ort., XXXIV (1982) nr. 4, p. 592.
⁶¹ Alexandr Schmemann, Op. cit., p. 245.