Din multele daruri cu care Dumnezeu l-a împodobit pe om, credinţa rămâne cel mai deosebit dintre ele, tocmai prin faptul că ea este mai întâi un dar de la Dumnezeu. Nu noi suntem cei care ne dăm credin­ţa, ci ea vine de la Dumnezeu ca o chemare care-şi cere răspuns din partea noastră. Că este aşa, o spune Iisus Hristos Însuşi: „Nu aţi avea voi credinţă, de nu s-ar fi dat vouă de la Tatăl!”. Credinţa, acel simţ ascuns al fiinţei noa­stre, ni-L apropie pe Dumnezeu, ni-L face cunoscut, ne ajută să-I înţelegem tainele care altfel ar rămâne de nepătruns pentru mintea noastră. Atunci când credinţa lipseşte sau încetează să mai existe, omul se prăbuşeşte în îndoială şi incertitudine, lăsând loc doar disperării şi rătăcirii. Este ceea ce s-a întâmplat cu o mare parte dintre contemporanii lui Iisus, şi nu numai cu aceştia, care, fie din necredinţă, fie din infirmitate sufletească, au refuzat, împotriva celei mai clare evidenţe, să recunoască realitatea Învierii.
Nevrând să accepte realitatea Învierii, o parte dintre iudei, şi mai ales ca­pii acestora, au răspândit zvonul că trupul Mântuitorului a fost furat de către ucenicii Lui, iar cele relatate în Evanghelii despre acest fapt n-ar fi decât o grosolană minciună: „Au dat oştenilor bani mulţi şi le-au zis: Spuneţi aşa: Ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi, şi L-au furat… Ostaşii au luat banii şi au făcut întocmai” (Mat. 28, 12-15).
Cum se explică atunci, dacă privim lucrurile din această perspectivă, schim­barea radicală petrecută cu ucenicii Mântuitorului, care nu cu puţine zile înainte de acest eveniment s-au risipit care încotro, părăsindu-L şi chiar lepădându-se de El. Dacă atunci când Învăţătorul lor era încă viu ei n-au avut tăria morală să intervină într-un fel anume pentru salvarea Lui, atunci să credem că, ştiindu-L mort şi încă păzit straşnic, au mai găsit ei rezerve sufleteşti să se încumete la un gest atât de necugetat? Această ipotează se dovedeşte netemeinică tocmai pentru faptul că nu are o acoperire psihologică. Şi chiar dacă, prin absurd, am presupune că apostolii au furat trupul Răstignitului, atunci lucrul acesta l-ar fi făcut cu siguranţă în prima noapte, când mormântul încă nu era păzit, şi nici într-un caz a doua noapte, când, în urma demersurilor făcute de sinedriştii iudei pe lângă căpeteniile oştirii romane, i-au capacitat pe aceştia să asigure paza mormântului. Acest fapt confirmă indubitabil două lucruri: mai întâi că apostolii n-au furat trupul în prima noapte, când era nepăzit, căci tocmai acest fapt i-a determinat pe sine-drişti să asigure paza, iar pe de altă parte, mai înain­te de a se instala la locurile lor, străjerii s-au convins de existenţa obiectului care trebuia să justifice acţiunea lor. Prezenţa stră-jerilor romani în a doua noapte exclude orice ten tativă de sustragere a trupului din mormânt de către apostoli, cunoscută fiind severitatea cu care armata romană sancţiona orice act de insubordonare.
Supralicitând limitele logicului, să presupunem că, totuşi, chiar păzit fiind straşnic mormântul, ucenicii ar fi reuşit într-un fel anume să fure trupul şi apoi ar fi răspândit falsa poveste a Învierii. Dar atunci îşi mai are o motivaţie psihologică toată jertfa lor, toate schingiuirile, batjocura, umilinţele şi moartea martirică cu care şi-au încheiat viaţa? Să credem că o simplă minciună, şi încă alimentată şi susţinută de ei înşişi, le-ar fi putut da atâta tărie morală, încât să poată trece peste toate opreliştile câte le-a fost dat să înfrunte, să uite de ei înşişi, pentru a răspândi învăţătura lui Hristos „până la marginile lumii”. Cu siguranţă că numai un fapt cu totul ieşit din comun, pe care mai întâi l-au verificat ei înşişi, i-a putut smulge din teama care-i stăpânea, transformându-i în acei neînfricaţi propovăduitori care ajung să-i sfideze şi pe sinedriştii iudei: „Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu” (Fapte 4, 19). De realitatea acestui fapt extraordinar s-au convins ei mai întâi, şi numai astfel se explică schimbarea radicală survenită în comportamentul ucenicilor după aceea, astfel o spune marele Pavel: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa noastră” (I Cor. 15, 14). Privite în desfăşurarea lor logică, toate ne fac să excludem orice posibilitate ca ucenicii să fi furat trupul Celui răstignit.
Să presupunem că, dacă nu apostolii au furat trupul, atunci poate sinedriştii, tocmai pentru a le dejuca planurile. Dar ştiindu-i atât de porniţi şi învrăjbiţi împotriva creştinilor, este de la sine înţeles că aceştia n-ar fi ezitat, ca atunci când apos­tolii propovăduiau învierea lui Hristos, să-i compromită în faţa mulţimilor, dezvelind acest fapt.
Sustrăgându-se oricărei clasificări de ordin ştiinţific, Învierea Domnului a suscitat şi interesul specialiştilor în domeniul fenomenelor de ordin psihologic sau parapsihologic, aceştia aducând în favoarea susţinerii lor argumente de genul: a fost o psihoză colectivă, o halucinaţie morbidă, căreia i-au căzut victime o parte dintre adepţii lui Iisus, o viziune generală de frica şi tensiunea, teribile, pe care le întreţineau sinedriştii şi soldaţii romani. După felul în care este primită vestea Învierii, nu rezultă în nici un caz acest lucru, dimpotrivă, reacţia lor, la aflarea veştii minunate, este atât de omenească şi normală în acelaşi timp! Maria Magdalena, cu cel mai pur simţ al realităţii, cu candoare absolut nedisimulată, le spune apostolilor că „au luat pe Domnul şi nu ştiu unde L-au pus” (In. 20, 2), fără să se fi gândit în vreun fel la posibilitatea Învierii, la fel cum şi celelalte femei mironosiţe, departe de a fi victime ale halucinaţiei, se temeau să spună apostolilor cele constatate la mormânt tocmai pentru faptul că „se temeau” ( Mc. 16, 8 ) să nu se expună oprobiului sau ridicolului. Aceeaşi stare de neîncredere şi teamă îi stăpânea pe apostoli, care primesc vestea de la femei socotind-o mai degrabă a fi „basm” ( Lc. 24, 11 ), şi chiar atunci când însuşi Cel înviat li se arată, prima lor impresie este că „văd duh” ( Lc. 14, 37 ).
Şi, în fine, atitudinea lui Toma, rezervată şi sceptică, nu face decât să spul­bere orice umbră de credit pe care am fi înclinaţi să o acordăm acestei ipoteze, el refuzând să accepte cele relatate de ceilalţi apostoli, încredinţându-se de realitatea marelui şi înfricoşătorului adevăr prin propriile sale simţuri.
Nu mai puţin solicitată întru a-şi spune părerea a fost ştiinţa medicală, care, de altfel, n-a ezitat să se pronunţe: totul n-a fost decât o simplă moarte clinică (aparentă), urmată de trezirea mortului, trezire cauzată de condiţiile improprii din mormântul rece precum, şi de mirosurile tari degajate de aromele cu care a fost uns, care au şi provocat de fapt această trezire. Ieşind apoi din mormânt, Iisus, îm­brăcat în hainele grădinarului, ar mai fi petrecut împreună cu ucenicii şi adepţii Săi încă 40 de zile, după care s-ar fi retras undeva în zona Qumran, unde trăiau misterioşii esenieni, sau ar fi dispărut undeva prin Palestina.
Pentru lumea antică, şi în speţă pentru cea romană, şi Palestina făcea parte din imperiul roman, pedeapsa cea mai teribilă şi mai înjositoare era moartea prin răstignire pe cruce, căreia îi erau destinaţi cei mai mari făcători de rele. Omorârea prin răstignire devenise cu timpul un adevărat ritual sângeros, care avea o serie întreagă de faze succesive, menite să-l epuizeze şi să-l distrugă pe de-a-ncetul pe cel condamnat – atât psihic, cât şi fizic. Înainte ca mortul să fie coborât de pe cruce, se obişnuia să i se zdrobească fluierele picioarelor, tocmai pentru a se certifica realitatea morţii. În cazul lui Iisis, acest lucru n-a mai fost necesar, căci cei de faţă s-au convins de adevărul morţii Sale „şi-a dat duhul”, „a murit” (In. 19, 30 şi 33). Mai mult decât atât, parcă pentru a întări cele constatate, unul dintre soldaţii romani L-a împuns cu suliţa în coastă, anunţându-se apoi autorităţile despre împlinirea actului morţii. Chiar dacă această întreagă serie de probe constatatoare ar mai fi lăsat totuşi o undă cât de mică de îndoială, ceea ce este foarte greu de admis, în ce măsură ar fi rezistat răcelii din mormânt şi mirosurilor grele, degajate de aromele cu care a fost îmbălsămat un trup schingiuit, torturat şi distrus fizic? Ar mai fi găsit resurse fizice să urnească piatra atât de grea de la uşa mormântului şi încă să mai parcurgă şi un drum de 60 de stadii până la Emaus?
Şi un ultim argument, de data aceasta din sfera celei mai elementare logici şi a celui mai pur bun-simţ: în ce măsură poate justifica o minciună, o haluci­naţie sau o moarte aparentă, două mii de ani de trăire creştină, miile şi sutele de mii de jertfe ale martirilor creştini, precum şi suportul moral a cel puţin o treime din populaţia actuală a Pământului?

(Telegraful Român, nr. 17-20, 2004).

Pr. N. STOIA

Anunțuri