Cui nu crede-n Înviere,
Dau acest răspuns, de-l cere:
Ce-ar fi oare, ce ar fi,
Înviere de n-ar fi?!
Soare, lună-ar asfinţi
Şi mai mult n-ar răsări,
Cum mor toate, ar muri,
Altele în loc n-ar fi…
Nici un gând nu ne-ar veni
Că-nvierea-i şi aci,
Când la oameni, la noi toţi,
Nume, vorbe, ca din morţi,
Ce de mult au fost uitate,
Vin, de parcă-s dezgropate…
Dar ce-ar fi, de n-ar veni?
Nimic nu ne-am aminti,
Omenirea ar fi mută,
Amintirea – dispărută…
N-ar fi cântec, ciripit,
Orice glas ar fi murit,
N-ar fi ziua cu lumină
Şi nici noaptea cea senină…
Ce-ar fi, dacă niciodată
N-ar fi nici o judecată –
Să primească toţi răsplată
Pentru-o viaţă-aici curată?!
Cum să nu se dea cunună
Pentru-o viaţă cât mai bună?!
Dacă pentru-o nedreptate
Unii seamă-şi fac şi moarte,
Ce-ar fi oare, de-ar pieri
Gându-acesta, – şi n-ar fi:
Că ne-aşteaptă-o altă viaţă –
Dreaptă, plină de dulceaţă?!
Ce-ar fi oare, dac-anume
N-ar mai fi o altă lume?!
N-am avea de ea nici gând
Şi ne-am pierde pe pământ…
Viaţa noastră-ar fi ca-n iad,
Nu ne-ar fi nimica drag…
Neputând bine să faci,
Toţi am fi ca nişte draci…
Ca să cred în Înviere
Toată firea mea o cere,
Şi aveam acestea-n gând,
Pentru că au fost şi sunt!
Mai înalt şi mai frumos
Însă dovedi Hristos:
Şi la noi, şi-n iad coboară –
Ca să-nvie lumea iară!
Cobâlnea, Rezina, 1981