Preoţia este o misiune sfântă, aşezată de Mântuitorul Iisus Hristos, în vir­tutea căreia acela se învredniceşte de această chemare înaltă, care îşi ia pe umerii săi sarcina de propovăduitor al Cuvântului lui Dumnezeu şi este administrator al tainelor mântuirii.
Cei ce primesc Hirotonia, trebuie să aibă studii speciale, dar pe lângă acestia trebuie să mai aibă şi facultăţi sufleteşti – adâncire filosofică a Sfintei Scripturi, dragoste şi convingere, cunoaşterea temeinică a căilor vieţii.
Pregătirea şi formarea unui preot este o adevărată operă. Potrivit Sfintei Scripturi, cel ce primeşte preoţia trebuie să se transforme din om trupesc al tinereţei în părinte duhovnicesc al bătrâneţei, să se închine din om trupesc în înger sufletesc, să trăiască pe pământ, dar să fie cetăţean al cerului, să fie sărac, dar pe mulţi să-i îmbogăţească.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Iubirea spirituală nu naşte ceva pământesc. Ea vine de sus şi se dă în taina Preoţiei.
Când Mântuitorul a trimis apostolii la propovăduire, a zis: „Iată, eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” (Mt. 10, 16)
Preotul este obligat să cunoască viaţa societăţii în toate aspectele ei şi trebuie să cunoască şi spiritul timpului. Doar aşa va fi capabil să îndeplinească datoriile sale, misiunea sfântă, fără a uita ce a zis Mântuitorul: „Voi sunteţi sarea pământului, şi dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni” (Mt. 5, 13). Apoi: „Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub oboroc, ci în sfeşnic: şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt. 5, 14-16).
Sfântul Apostol Pavel a determinat comportamentul unui propovăduitor al Cuvântului lui Dumnezeu în felul următor: Fii pildă credincioşilor: cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu credinţa, cu duhul şi cu curăţenia.
Iar Apostolul Petru îi îndeamnă pe preoţi: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care o aveţi, privegheaţi asupra ei nu cu sila, ci cu voie. Nu cu agoniseli urâte, ci cu osârdie. Nici ca şi cum aţi stăpânit peste cliruri, ci pildă făcându-vă turmei. Fiţi treji şi privegheaţi, pentru că protivnicul nostru este diavolul, care umblă mujind ca un leu, căutând pe cine să-l înghită. Sporiţi în har şi în cunoştinţă Domnului. În toate arătaţi-vă pilda de fapte bune. Propovăduiţi Curăţenia, Îngrijirea, Chib-zuinţa, Vorbirea aşezată şi fără cusur, pentru ca protivnicul să fie ruşinat, să nu aibă a vorbi nimica despre voi” (I Petru 5, 2, 3, 8).
Păstorii sufleteşti sunt urmaşi ai Cerescului Păstor şi ei au misiunea de a pri­veghea turma cuvântătoare întru care Duhul Sfânt i-a pus.
Mântuitorul a voit să-şi lase urmaşi care să-L înlocuiască când nu va mai fi personal de faţă şi în felul acesta să I se continue opera Sa, şi le spune acestora: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20, 21). „Luaţi Duh Sfânt. Cărora veţi ierta păcatele, vor fi iertate” (Ioan 20, 22). Iar despre auto­ritatea Sa: „Cel ce va asculta pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cei ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Lc. 10, 16). Apoi despre prigonirile Sale: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20).
Înseninarea lumii, ridicarea ei în liniştea şi frumuseţea Scripturii se reazămă pe spiritul şi entuziasmul preotului. El este misionarul revelaţiei Cerului, semănătorul Cuvântului ieşit din marele foc al inimii lui Iisus.
Nu este de ajuns ca preotul să fie virtuos, pios, plin de râvnă numai în forul intim al sufletului său. El trebuie să se manifeste ca atare în faţa lumii, în con­ducerea turmei sale.
Din momentul cinului sfinţit al Preoţiei, numele bun al păstorului nu aparţine numai lui, ci mai mult acelei misiuni cu care el este investit, având în vedere că din acel ceas el devine răspunzător înaintea poporului şi în faţa lui Dumnezeu.
Păstorul trebuie să aibă ca normă de conducere viaţa şi faptele Mântuitorului, căci El este izvorul preoţiei veşnice şi la El va afla preotul orice va căuta şi va avea nevoie de lumină, îndrumare, mângâiere şi putere.
Faptele şi puterea preotului să se oglindească întocmai în faptele şi puterea păsto­rilor, cum spune Sf. Apostol Pavel: Următori fiţi nouă, precum şi noi lui Hristos.
Purtarea păstorului stă înaintea turmei sale, ca şi bolta azurie a cerului. Obiectul şi scopul păstoriei sale constă în a conduce lumea la sfinţenie şi virtute. Cel mai garantat mijloc pentru atingerea acestui scop este exemplul propriu – drumul pildei, şi numai el trebuie să cuprindă toţi paşii păstorului.
Dar dacă viaţa exemplară a păstorului sufletesc poate să se producă în sânul vieţii sociale, apoi faptele lui prihănite şi pline de sminteli vor aduce mult rău, tulburând matca liniştită a vieţii omeneşti.
Păstorul pios este lauda vie a virtuţii, iar cel nelegiuit – apologia publică a viciilor. Primul corectează moravurile rele, iar cel din urmă le încurajează. Unul sfinţeşte turma sa, iar celălalt o perverteşte. Unul e slugă credincioasă a lui Hristos şi ispravnic al Tainelor Lui, iar celălalt e reprezentant şi semănător al ispitelor diavoliceşti (Cor. 4, 1). Unii ca aceştia s-au abătut cu totul de la misiunea lor şi pe mulţi îi vor slăbi în lege, cum spune proorocul: „Acest păstor va comite atâtea ucideri spirituale şi pe credincioşi îi va împinge la păcat” (Malahia 2, 8).
Către astfel de păstori-trădători sunt îndreptate, prin gura psalmistului David, aceste cuvinte de mustrare a Domnului: „Pentru ce tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele mele înapoi? De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai. Gura ta a înmulţit răutate şi limba ta a înmulţit vicleşuguri. Mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale” (Ps. 49, 17-18, 20-28).
Mântuitorul îl numeşte pe păstor viclean, căci el nu are grijă de oi. Când vede lupul venind, îşi lasă oile şi fuge, şi lupul venind, le răpeşte pe ele (In. 10, 12). Deci, cum va îndrăzni un asemenea păstor să predice pe catedra adevărului despre măreţia virtuţilor creştine, când el nici nu cugetă la măreţia lor?
Aşadar, nevrednicia păstorului sufletesc, indiferenţa şi amoralitatea lui zdrunci­nă în credincioşi tăria credinţei în adevărurile sfinte ale creştinismului, subminează autoritatea preoţimii şi, în special azi, oferă lumii o armă de defăimare a Bisericii şi a slujitorilor ei. Pe când Apostolul Pavel spune: „Blândeţea preotului să se facă ştiută tuturor oamenilor” (Fil. 4, 5).
Fiecare persoană sfinţită cu darul preoţiei trebuie să-şi manifeste modestia sufletului său în purtarea sa. Aceasta întotdeauna să fie curată, fără cusur, serioasă, sinceră, fără mândrie. În cuvintele predicii sale, preotul să facă lucrurile misiunii pastorale cu toată dragostea, ci nu forţat şi lipsit de sinceritate. Cu purtarea sa vir­tuoasă, păstorul sufletelor îndeamnă lumea la traiul după pravilele Evanghelice şi nu este subjugat nici pe o clipă de principiile nestatornice şi înşelătoare ale vieţii lumeşti. Desăvârşirea personală a preotului trebuie să fie bazată pe principiul: „Pen­tru ca să stăpâneşti pe alţii, mai întâi, trebuie să te înveţi a te conduce pe tine”.
Modestia, seriozitatea şi demnitatea preotului adevărat încununează icoana slujbelor bisericeşti cu nedescrisă strălucire şi întipăreşte în conştiinţa credin­cioşilor măreţia, însemnătatea şi înălţimea lor spirituală. Cu pilda lui, creştinii pioşi se vor mângâia, iar cei clătinaţi în credinţă se vor întări. Cuvintele şi faptele plăcute şi curate ale preotului vor împrăştia simţurile îndobitocite, vor lumina minţile întunecate şi dezorientate, vor încălzi inimile răcite ale oamenilor şi îi vor determina la o viaţă curată şi la o credinţă binelucrătoare.
Sf. Apostol Pavel se adresează lui Timotei: „Nu nesocoti darul ce este în tine, ce ţi s-a dat după proorocire prin punerea mâinilor preoţiei. De aceasta să te îngrijeşti, în aceasta să stăruieşti, ca propăşirea ta să fie vădită pentru toţi. Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruieşte în aceasta, căci, făcând aceasta, te vei mântui şi pe tine, şi pe cei ce te vor asculta” (I Tim. 4, 14-16).
Munca onestă şi devotată a preoţilor este o lucrare fără de preţ întru slava Bisericii dreptmăritoare, întru zădărnicirea activităţii numeroaselor secte, care s-au infiltrat în modul cel mai obraznic în societatea noastră şi, în ultimă instanţă, întru binele moral al acestei societăţi.
Prot. Mitr. Casian COŢAGA,
parohul bisericii „Sf. Nicolai”, Donduşeni