Paştele e considerată cea mai mare sărbătoare a Bisericii Ortodoxe, fiind chiar deasupra celor 12 praznice domneşti şi ale Maicii Domnului şi numindu-se, pe drept cuvânt, Sărbătoarea Sărbătorilor. Această mare importanţă a ei se datoreşte faptului că ea ne descoperă taina Învierii lui Hristos şi proslăveşte Învierea lui Hristos. Iar Învierea lui Hristos este temelia credinţei noastre. Aşa cum a spus Sfântul Apostol Pavel, dacă Hristos n-a înviat, deşartă este credinţa noastră. Iar El a înviat!
Deci, toată credinţa noastră, toate speranţele noastre sunt întemeiate pe Învierea lui Hristos. Hristos a venit în lume, a pătimit, a fost răstignit şi chiar a murit, şi în mormânt a fost pus, însă El a biruit moartea şi a înviat a treia zi, prin înviere manifestându-şi puterea Sa dumnezeiască şi întărind şi mai tare credinţa apostolilor şi a ucenicilor, care-L mărturiseau ca pe Fiul lui Dum­nezeu, deşi, până la Înviere, mai puneau la îndoială faptul în cauză. După ce Hristos a înviat şi s-a arătat lor de mai multe ori, în diferite locuri, chiar ei aflându-se şi într-o cameră cu uşile încuiate, credinţa lor s-a întărit, această credinţă fiind pecetluită cu puterea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, când s-a născut Biserica lui Hristos – prin predica lui Petru şi botezul celor trei mii de oameni. În ziua aceea nu numai că a luat naştere Biserica, dar şi ei s-au umplut de putere, de bărbăţie, de tărie în credinţă. De atunci încolo, apostolii, care, chiar şi după Învierea lui Hristos, se mai ascundeau, au ieşit deschis la propovăduire şi au propovăduit Evanghelia Lui Hristos până la marginile pământului, căci fiecărui apostol i-a fost împărţită partea lui de lume, pe care avea misiunea s-o apropie de credinţa lui Hristos. Şi ei au propovăduit această credinţă până la moarte, toţi având moarte mucenicească, cu excepţia sfântului apostol Ioan, care a trăit până la adânci bătrâneţe, plecând în lumea celor drepţi la vârsta de 90 de ani.
Prin Învierea Sa, Hristos ne-a dat nouă, oamenilor, putere ca să-l putem respinge pe diavolul cu toate vicleşugurile lui, cu alte cuvinte, să trăim curat, pentru că doar aşa putem dobândi viaţa veşnică.
În perioada pascală, de la începutul Săptămânii Patimilor şi până la Dumi­nica Tomei, în biserici nu se fac ridicări sau pomeniri pentru cei răposaţi. La Liturghie îi pomenim, dar în văzul tuturor, cu ridicări, nu, fiindcă în această săptămână în biserică trebuie să vorbim numai despre Iisus Hristos, gândin-du-ne la patimile Lui şi fiind alături de Dânsul. Apoi cu toţii ne bucurăm de Învierea Lui. Dar Biserica nu i-a dat uitării pe acei pentru care în zilele acestea ar fi trebuit să se facă pomeniri şi a numit o zi specială, anume cea de luni după Duminica Tomei, în care se face pomenirea generală a morţilor, sărbătoarea numindu-se foarte frumos: Paştele Blajinilor.
Blajin (de etimologie slavonă) înseamnă fericit. Deci, Paştele fericiţilor. Şi lor li se aduce vestea Învierii lui Hristos, ca şi ei să se bucure împreună cu toată lumea… Astfel se face legătura cea cosmică – noi îi zicem duhovnicească, spirituală – între Biserica vie, care suntem noi, care încă luptăm pentru ca să putem moşteni viaţa veşnică, şi Biserica cea de dincolo, Biserica biruitoare, care de acum a trecut prin cumpenele vieţii acesteia, primindu-şi în cealaltă lume răsplata după fapte, şi care este de acum în viaţa veşnică. Căci Împărăţia Aceea nu se va termina niciodată.
Legătura între noi şi blajini se face în primul rând prin rugăciune. Rugă­ciunile noastre le pot uşura patimile lor. Biserica întotdeauna a propovăduit că milostenia şi rugăciunea pentru cei care sunt plecaţi dintre noi le ajută lor foarte mult, uşurându-le greutatea păcatelor pe care, poate, n-au dovedit să le mărturisească, poate au murit pe neaşteştate… Şi, deci, ei, acolo, se bucură de rugăciunile noastre pentru dânşii. Iar pentru noi, acolo, se roagă cei care au mai multă trecere la Dumnezeu. Sfinţii în continuu se roagă la Tronul lui Hristos pentru ţara lor, pentru poporul lor, pentru cei care au fost apropiaţii lor. Şi noi tot îi rugăm pe sfinţii din Ceruri să ne mijlocească la Atotputerni­cul iertare păcatelor. Prin aceasta se manifestă unitatea Bisericii Universale. Ea e şi aici, pe Pământ, şi dincolo… Ea e şi în trecut, Ea e şi în viitor. E cea care a fost cu două ani în urmă şi acea care va fi peste două mii de ani. Toţi formăm Biserica lui Hristos şi Trupul lui Hristos. Hristos e Capul, noi suntem mădularele Trupului lui.
Hristos a venit pe pământ ca prin învăţătura sa evanghelică şi prin Sfânta Biserică să elibereze lumea din robia în care ea căzuse – unii robi ai religii­lor păgâne, alţii – robi în sensul adevărat al cuvântului, la diferiţi stăpâni. Biserica a predicat că noi toţi suntem fraţi, toţi întru Hristos chemaţi, astfel încât nu este normal ca unii pe alţii să înrobească. Şi astfel s-a reuşit ca această robie să fie abrogată. Pentru ca în zilele de astăzi, după atâtea secole câte s-au perindat de atunci, să se constate că acest fenomen – înrobirea unor oameni de către alţii – a revenit în viaţa noastră, contrastând în mod săllbatic cu mulţimea de realizări ale cugetului uman. Deci, progresând în domeniul ştiinţei şi tehnicii, omenirea e în regres moral şi spiritual, fapt ce devalorizează succesele ei, de orice domeniu ar ţine acestea, ba chiar deseori le reduce la zero. Ne-a demonstrat-o cu prisosinţă războiul cecen, alte evenimente şi întâmplări din diferite ţări ale lumii. În ciuda faptului că tot ceea ce a realizat până acum omenirea ar putea uşura şi înnobila viaţa omului, tocmai acum s-a ajuns la cea mai rea şi mai crudă sălbătăcie: aceşti neosălbateci nu numai că-l omoară pe om, ci îl chinuie şi după moarte, batjocorindu-i trupul neînsufleţit… Ei au plăcere bătându-i şi înjosindu-i pe semenii lor… Nici dobitoacele nu sunt capabile de asemenea barbarie… Mai mult, din presă aflăm despre cazuri de canibalism modern…Au fost distruse toate criteriile morale, s-au schimbat polurile… Nici nu-i de mirare că încep să se întâmple şi lucruri greu de explicat. Bunăoară, Parlamentul Europei îi legiferează pe homosexualii şi alte minorităţi sexuale, fiind impuse şi alte ţări, inclusiv România, să facă acest lucru, chipurile, în numele respectării drepturilor şi libertăţilor omului. Este vorba de nişte anormalităţi comise de natură din nu se ştie care cauze şi nu cere nimeni ca aceşti oameni să fie arşi, precum cei de la Sodoma, dar nici să li se acorde o asemenea atenţie la nivel de stat nu este normal…
La începutul postului, îi îndemnăm pe credincioşi precum povăţuieşte şi Biblia: Veniţi, fraţilor, să postim nu numai trupeşte, ci şi sufleteşte! Să lăsăm orice ură, orice gând la faptă rea, şi să dăm hrană şi sufletului nostru! Ce fel de hrană se are în vedere? Hrana duhovnicească! Postul fiind respectat după toate regulile, are menirea să ne uşureze trupurile şi să ne înalţe sufletele. El, cum mai zicem, dezleagă sufletul de răutăţile trupului…
Deşi ducem o viaţă modestă, trăgând concluzii din mărturisirile dinain­tea împărtăşaniei, rar creştin care ţine postul după toate regulile. Chipurile, este greu. Nu este. Într-o carte veche duhovnicească am găsit un sfat simplu pentru situaţii dificile în viaţa unui creştin: Dai voinţă, ei putere. Deci, dacă doreşti cu adevărat să-ţi purifici şi să-ţi înalţi sufletul, cu voinţă, reuşeşti. Spre cele bune totdeauna e mai greu să mergi. Dar dacă îţi discilpinezi mai întâi sufletul, devine foarte uşor să-ţi disciplinezi trupul. Chiar şi medicina recomandă postul, găsindu-l binefăcător, cu excepţia unor bolnavi. Deci, se cere doar dorinţă şi voinţă. Sfânta Biserică tot ce a făcut, a făcut cu chibzuinţă, reieşind din experienţa a multor mii de oameni pe parcursul a mii de ani. Şi aceste învăţăminte ni le propune nouă ca, respectându-le, să putem moşteni viaţa veşnică.
În anumite perioade ale istoriei, în diferite ţări, negarea existenţei lui Dumnezeu a constituit o politică de stat. Societatea respectivă a evoluat fără a ţine cont de preceptele creştine, ceea ce, de regulă, a condus la amoralitatea ei în general şi a conducătorilor de ţară în special. Ca exemplu pe care-l cu­noaştem este epoca comunistă – un apogeu în denigrarea credinţei şi Bisericii şi reducerea lor la nişte mituri, poveşti pentru „cei proşti”. Neocomunismul de astăzi mai continuă această linie de conduită, care se află în prag de eşec, deoarece tot mai mulţi savanţi din lume încep a recunoaşte existenţa Forţei Supreme. Fizicienii în cercetările lor au ajuns până la limita după care, au recunoscut ei înşişi, există altceva decât materia… Noi, creştinii, o numim Împărăţia lui Dumnezeu…

Prot. Petru BUBURUZ,

magistru în Teologie, paroh al bisericii „Sf. Ap. Petru şi Pavel”

Anunțuri