Pe parcursul a mai bine de zece ani, de când pe strada Alba Iulia am în ceput construcţia bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, eu, în calitate de paroh al ei, sunt mereu încercuit de numeroase şi diferite griji, uneori şi necazuri, care mă umplu de amărăciune. Dar Dumnezeu îmi dăruie şi bucurii
– mie şi enoriaşilor locaşului. Una din acestea, dintre cele mai răvăşitoare, a fost sfinţirea crucilor, iar apoi ridicarea şi instalarea lor pe cupola bisericii, în toamna lui 2006, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al mai multor sponsori. Despre acest eveniment am vorbit, cum se zice, în amănunt, în „Luminătorul” nr. 5, 2006. Aici aş reaminti doar un fapt, deoarece este în context cu tema abordată în aceste pagini. Una dintre cele mai evlavioase enoriaşe ale parohiei noastre, doamna Margareta Lisnic, femeie trecută de 80 de ani, care încă ne frecventează biserica – de altfel, împreună cu sora mai mare, doamna Varvara,
– încă de pe când slujeam în cort, la începutul lui 2006 s-a îmbolnăvit grav, fiind ţintuită pe patul suferinţei, aşa încât nu mai putea veni, mergeam eu la ea acasă, ca ca s-o împărtăşesc. Iar de ziua sfinţirii crucilor, am întrezărit-o printre credincioşii care veniseră să asiste eveniment şi să se bucure de el. Era palidă şi slăbită, se sprijinea de braţul cuiva, dar pe faţă îi flutura un zâmbet de om fericit. Când m-am apropiat s-o felicit, a zis cu glas plin de emoţie: „Părinte, m-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute să vin, şi iată…”. De necrezut pentru unii, de crezut pentru cei care au toată încrederea în puterea rugăciunii şi a crucii…
În ziua când am sfinţit crucile, ne-am gândit cu toţii – şi preoţii, şi enoriaşii – că am ajuns la o etapă a construcţiei bisericii, la care am visat demult, de pe când slujeam în vagon. La începutul lucrărilor, nu ne-am gândit că va dura atât de îndelung, că vom intra în al doilea deceniu de la începutul ei şi construcţia nu va fi încă definitivată. Cu atât mai mult ne bucurăm de orice lucrare încheiată. Calea spre sfinţirea crucilor şi ridicarea lor pe cupolă s-a întins pentru ani de zile. Pe mulţi dintre credincioşii de vârstă înaintată i-am auzit nu o dată: „Doamne, oare vom ajunge să vedem biserica gata?!”. Iar când au fost ridicate crucile, deşi mai avem de lucru, cu toţii am văzut în asta un semn că Dumnezeu e cu noi şi ne va ajuta să ni se împlinească visul.
Pe parcursul desfăşurării lucrărilor de construcţie, o parte dintre enoriaşi s-au mutat la Domnul, în ultimul timp – Maria Chiriac, Maria Belaia şi Irina Baciu, toate foarte devotate credinţei, alţii îşi aşteaptă rândul, între care, poate, şi eu. Dar dacă va fi voia Domnului, vom ajunge şi la ziua multaşteptată. Şi atunci vom zice cu toţii, ca buni creştini: Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut…
Când mă pornesc spre biserică, pentru că nu e departe, văd crucile chiar din poarta casei şi-s cu ochii pe ele mai tot drumul. De fiecare dată, ele îşi schimbă culoarea, în funcţie de lumina soarelui la acea oră. Într-o zi, parcă erau de cristal. Soarele le străbătea cu razele sale orbitoare şi crucile emanau în jurul lor o lumină ce părea cu adevărat dumnezeiască… M-am gândit, poate Dumnezeu mi-a dat atunci un semn prin acea nepământească străvezime, poate astfel mi-a arătat că-mi încuviinţează şi-mi binecuvântează truda pe care o depun cu toată dragostea şi jertfă atâţia ani în şir la înălţarea acestui frumos locaş cu opt cruci pe cupola lui?! Aş fi fericit să fie aşa… Pentru că este ceea ce mi-am dorit cel mai mult să fac în viaţa mea pământească…
Prot. Petru BUBURUZ, paroh al bisericii „Sf. Ap. Petru şi Pavel”, magistru în teologie