Ori de câte ori primesc şi citesc – pe nerăsuflate – revista „Luminătorul”, am un fericit prilej să-L laud încă o dată pe Cel de Sus, strigând: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale!”. Răsfoind „Luminăto­rul” nr. 5, 2006 şi ajungând la paginile 28, 30 şi 31 ale exemplarului, mi-au umplut ochii, gata să mi-i scalde în lacrimi, frumoase imagini ale bisericii „Sf. Ap. Petru şi Pavel”. În forma-i arhetipică, de concept miniatural, de desen, începusem a mi-o face ochilor privelişte alintată acum şapte ani, tot datorită „Luminătorului”, care şi-o făcuse emblemă sugestivă şi semn de confirmare a ceea ce ne relatau articolele de fond ale periodicului, ca un Amin la vedere. Iar acum, făţiş – să vezi şi să crezi! – iat-o ctitorită de-a binelea, stâlp şi temelie de credinţă întrupată. Catedrală, nu alta! Privelişte sfântă ce mi-a copleşit mintea şi închipuirea cu un întreg val de gânduri, toate pulsând de o mistică bucurie şi entuziasm. Adevărat Te Deum şi strigăt de „Slăvit să fie Domnul!”. Interesant că primul gând m-a dus, fără răgaz, la vestitul colind de Crăciun, ce-şi deschide relatarea cu uimirea versului: „Ce vedere minunată lângă Betleem se arată!”, făcându-mă să zic cu murmur sinonimic: „Ce vedere în plin Buiucani ni se arată: o nou-nouţă Casă a Domnului!”. Care va continua, ca toate adevăratele biserici, Proscomidia începută la Betleem, localizând şi actualizând, „iară şi iară”, ad hoc, Munţii Fericirilor, Taborului, Golgotei şi Înălţării, cu tâlcul lor de mare revelaţie. Ca o grădină de comori, în care să se suie, spre a-L vedea şi a-L auzi pe Domnul, tot buiucăneanu…
Bucuraţi-vă, oameni buni, pentru aflarea mărgăritarului cel de mult preţ! Cu preţul a multjertfelnicei credinţe a părintelui paroh Petru Buburuz – întru răbdare şi nădejde, întru neobosit „Doamne ajută!” şi „Acum slobozeşte” – l-aţi scos în lumină…
Cei ce vor să înţeleagă ce a dorit să spună psalmistul când a zis: „Adevărul din pământ a răsărit, iar dreptatea din cer a privit”, să ia aminte la izbânda dumneavoastră, la adevărul bisericii ce-şi avântă crucea spre cer – ca într-o permanentă sărbătoare a sfinei ei înălţări…
Drept care, tocmai întru virtutea sfintei dreptăţi, suntem datori să-i fericim pe cei ce au fost angajaţi cu trup şi suflet, într-un fel sau altul, în ctitorirea bisericii ce va sătura aşteptările. Că doar s-a zis şi se va zice pururea… şi încă psalmodic: „Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, că aceia se vor sătura…”. Şi tot atât de drept este ca pomelnicul vrednicilor ctitori să înceapă cu primul ei ctitor, neobositul şi neîn­fricatul dumneavoastră paroh, părintele Petru Buburuz.
Nu chiar tipiconal, ci de-a dreptul inspirat şi profetic a strigat arhiereul ce l-a hirotonit odinioară – „Vrednic este!”. Şi nu doar din obişnuinţă au repetat şi confirmat, în nescăzut ecou, ecfonisul arhieresc „Vrednic este!” şi participanţii la sfânta slujbă, ci sub impresia, deo­potrivă, a inspiraţiei, a intuiţiei… Aşa cum peste ani, nu doar din întâmplare sau din capriciu, dumneavoastră, cei a căror vrednicie ctitoricească o fericim, aţi venit să faceţi front ctitoricesc alături de Prea Cucernicia Sa. Omul şi clericul luptător, care purcese nu doar la construirea propriei sale parohii, ci şi la reconstituirea întregii Mitropolii basarabene, ruptă din corpul firesc al Patriarhiei Române. Nu singur, des­igur, ci ajutat ş de alţi vrednici luptători. Unii ca dumneavoastrăm ce aţi sărit ca la o sfântă alarmă patriotico-duhovnicească, la refacerea mult jignitei şi răstignitei noastre Basarabii, a Bisericii ei strămoşeşti. La spălarea obrazului cel scuipat de vrăjmaşi.
Să nu vă supăraţi nici dumneavoastră, cei ce aţi venit alături de vrednicia sa, să nu se supere nici el însuşi, cel pe care l-aţi înconjurat cu o dârză şi neclintită hotărâre de manoli-ziditori… Dar noi, cei ce ne facem veacul în ţara invalidă, aşa vedem lucrurile. Noi, care, nefiind la faţa locului, ne-am făcut-o pe biserica dumneavoastră icoană – icoană în relief duhovnicesc, înrămată cu numele dumneavoastră de botez, mitrica ei. Aceasta în timp ce numele de familie, care ne aduc aminte de părinţii şi chiar strămoşii dumneavoastră, precum şi ale soţiilor dumneavoastră, încadrându-le şi pe cele ale urmaşilor dumneavoastră, au început să fie scrise în cronica parohiei, devenită istorie…
Destul că cele ce înrămează icoana bisericii – pentru noi – vor forma marele pomelnic al „fericiţilor şi întotdeauna po­meniţilor ctitori ai sfântului locaş. Şoptite urechii divine încă de la Proscomidie, cu pripeala „Pomeneşte-i, Doamne, pomeneş-te-i şi le scrie numele în Cartea Vieţii!”. A Vieţii Veşnice, dragii mei!
Pe o parte dintre vrednicii şi devotaţii colaboratori ai Prea Cucerniciei Sale şi ai întregului cler i-am memorizat şi noi, chişinăuienii de la Braşov, fericindu-i pe Vasile Petrea, Vasile Gavriliţă, Anatol Gorbunov, familia Buzencu, Dumitru Rusu, Leonid Bocanu, Valeriu Foca, Pavel Tolstogan, Larisa şi Gheorghe Plămădeală, Gheorghe Ursachi, Victor Zatic, Tudor Bubucea, Eudochia Ciobanu, Larisa Ursu, Victor Mar-tâniuc. Suntem încredinţaţi că pomelnicul ce se va întocmi cu prilejul marii târnosiri va fi mult mai bogat, mai ales că unii vor veni într-ajutor în perioada de finisare a sfintei ctitorii…
Şi la cei care au făcut front ctitoricesc cu Prea Cucernicia Sa Petru Buburuz, şi la cei cu dar jertfelnic li se va adăuga în continuare amintitele cu Sfânta Scriptură pe tetrapod: că „Domnul a întocmit o carte de aducere aminte spre binele celor ce se tem de El şi caută scăpare în numele Lui”. „Fiind ca o avere a mea, zice Domnul prin gura proorocului Maleahi. Şi voi avea îndurare de ei, precum are un om (un tată) faţă de fiul ce-i slujeşte” (3, 16-17). E cartea pe care Sfântul Apostol Ioan a văzut-o în răpirea-i din Patmos. Denumită de data aceasta Cartea Vieţii, întocmită în temeiul pomelnicelor noastre… (Apoc. 20, 12). Pomelnicul faptelor noastre, subsumat marelui pomelnic al neamului nostru… (Apoc. 21, 24-26 cu Deuter. 32, 9).
Marea faptă de jertfelnicie e de ordin revelaţional-dogmatic, în primul rând. Şi o judecată revelaţional dogmatică i-a făcut pe sfinţii autori ai sfintelor liturghii să pună pomenirea ctitorilor şi eroilor la ectenia de vii, şi nu a celor decedaţi. Căci doar în Cartea Vieţii Veşnice au fost înscrişi! Ca şi cum ei n-ar muri nicicând…
Cu dragoste şi dor,
Preot Alexandru ENACHE,
Braşov (România)