Viaţa religioasă a anului 2007 tot cu un scandal „creştin” a început, aşa cum s-a încheiat anul ce a trecut. Dacă s-ar face un top (pentru că tot sunt la modă topurile) al celor mai scandalagii creştini pe anul 2006, ortodocşii ar lua locul I. Acest „loc de cinste” se pare că o parte din ortodocşi n-are de gând să-l cedeze nici anul acesta. Doresc să menţină cu tot dinadinsul performanţa negativă din anul ce s-a încheiat.
La mijlocul lunii ianuarie, s-a consumat un incident care ar trebui să pună
pe gânduri conducerea Bisericii Ortodoxe, pentru ca lucrurile să nu alunece pe o pantă periculoasă. Se pare că ia naştere o grupare de creştini ortodocşi care nu doresc să rămână în urmă de fundamentaliştii islamici, se străduie din toate puterile să iasă în faţă, dorind ca tot mai multă lume să afle că ei exis­tă, dar nici prin cap nu le trece cât de mult dăunează imaginii Bisericii prin comportamentul lor extremist. Aceleaşi feţe au protestat împotriva difuzării filmului „Codul lui Da Vinci” (făcându-i reclamă indirectă), au fost prezente la asalturile bisericilor din Ungheni şi Călăraşi, iar acum au început anul cu o descindere la Chişinău.
La 15 ianuarie, aceştia au atacat redacţia cotidianului „Timpul”, prezentân-
du-se drept „creştini adevăraţi”, au intrat cu brutalitate în incinta redacţiei, au insultat, înjurat şi ameninţat cu bătaia echipa redacţională, au smuls ziare din colecţia redacţiei şi le-au călcat în picioare, strigând că „pentru credinţă pot face moarte de om”. Fiind scoşi afară, „creştinii” au ars ziare şi au împroşcat cu ouă sediul redacţiei, formulând blesteme la adresa colaboratorilor cotidia­nului. Motivul acestei acţiuni huliganice a fost publicarea unor materiale care conţin blasfemii la adresa Sfintei Treimi şi un colaj în care primul ministru Tarlev era înfăţişat în straie arhiereşti.
Lucrurile trebuie privite ponderat, fără a ne pierde cumpătul. Articolele respective constituie o reacţie firească la ingerinţa politicului în viaţa religioasă, care se face constant cu scopul de a manipula masele şi obţinerea capitalului politic. Creştinii vor să vadă politica şi Biserica separate. Şi au dreptate. Autorii articolelor îşi exprimă îndreptăţit nemulţumirea faţă de abuzurile comuniş­tilor comise în raport cu Biserica şi complicitatea feţelor bisericeşti la acest transfer de imagine, care reprezintă, de fapt, un fel de hoţie. După ce ani la rând au prigonit Biserica şi slujitorii săi, iar sfintele lăcaşe au fost transformate în grajduri, săli de sport, muzee sau depozite, ateizând sistematic societatea, împingând-o spre un dezastru moral, astăzi comuniştii împart Sfânta Lumină preoţilor în Noaptea de Paşti sau predică de pe amvon de Naşterea Domnului. Am semnalat în mai multe rânduri că apropierea dintre reprezentanţii Bisericii şi comunişti până la identificare (colajul redă grafic situaţia) este păguboasă pentru Biserică şi constituie o jignire adusă slujitorilor şi creştinilor care au suferit în timpurile de teroare roşie. Aceasta face ca tot mai multă lume să-şi piardă încrederea în Biserică şi să treacă la secte. Situaţie confirmată şi de rezultatele Barometrului de Opinie. În aprilie 2006, nu aveau deloc încredere în Biserică 6,6% din cei chestionaţi, în noiembrie numărul acestora creşte şi ajunge la 11%. Dacă în aprilie 2006, 44,4% din respondenţi aveau foarte multă încredere în Biserică, în noiembrie numărul acestora scade până la 35%. îngrijorătoare cifre. Şi asta numai în jumătate de an.
Diminuarea imaginii Bisericii a fost influenţată nu numai de articolele pu­
blicate în presă, ci şi de amiciţia comunisto-clericală, şi de acţiunile extremiste manifestate la difuzarea controversatului film pomenit mai sus şi conflictele generate de neacceptarea Episcopului Petru Musteaţă de către o parte din preoţii din Eparhia de Ungheni şi Călăraşi. Atunci când presa publică articole despre preoţii bătăuşi sau lacomi, care prin conduita lor compromit preoţia şi Biserica, se ştie că ziariştii n-o fac cu multă plăcere, pentru că şi ei sunt creştini şi ştiu ce cinste se cuvine la tot ce e legat de viaţa bisericească, dar o fac pentru a veni în ajutorul comunităţilor de creştini care, câteodată, găsesc sprijin numai la gazetari. Presa nu trebuie blamată pentru că scoate în evidenţă pe cei care discreditează mesajul Evangheliei, compromit credinţa şi fac un deserviciu Ortodoxiei prin comportamentul lor, ci semnalele ei ar trebui să constituie material de lucru pentru comisiile disciplinare mitropolitane.
Editorialistul de la „Timpul” într-adevăr a greşit, asociind relaţiile dintre
persoanele umane cu relaţia intritrinitară, atribuind oamenilor însuşirile Sfintei Treimi. Dar dacă a greşit din neştiinţă? Atunci al cui păcat este mai mare? Al celui care a greşit din neştiinţă sau al celui care a organizat manifestările inchizitoriale, provocând tulburări, jignind oameni nevinovaţi care se aflau la locul de muncă şi a încălcat ordinea publică. Ziariştii, în majoritatea lor, sunt cu frică de Dumnezeu, şi dacă se opta pentru o discuţie civilizată, arătându- li-se unde au greşit şi ce înseamiiă hula împotriva Sfintei Treimi, cu siguranţă ar fi înţeles şi ar fi evitat pe viitor aseme­nea greşeli. Mesajele pe care le transmit reprezentanţii Bisericii, în orice situaţie s-ar afla, trebuie să rămână aceleaşi, de dragoste, de pace şi iertare şi nicidecum de ură, conflict şi răzbunare. Răbufnirile talibanice sunt străine de Evanghelie şi contraproductive pentru Biserică, cum vedem din datele Barometrului de Opinie. Este grav că printre protestatari s-au aflat şi feţe bisericeşti. Prestanţă des-calificantă. Preoţia şi violenţa se exclud reciproc. Preotul, ca urmaş al lui Hristos, nu poate şi nici nu are dreptul să îndemne la violenţă.
Comisia bisericească disciplinară a Mitropoliei Moldovei ar trebui să se autosesizeze, să-i identifice pe cei care au organizat şi participat la aceste ac­ţiuni huliganice, pentru a discuta cu fiecare în parte despre direcţia greşită pe care au pornit. Situaţia se cere gestionată cu responsabilitate pentru a evita o perspectivă nedorită. Apărarea credinţei nu se înfăptuieşte prin aruncarea cu ouă în sediile redacţiilor şi în ziarişti.
Fanatismul este asemănat cu necredinţa pentru că şi o stare şi cealaltă aduc întuneric în sufletul omului şi îl pot determina la fapte nesăbuite. Cumpătarea
şi rugăciunea zilnică, îmbinate cu iubirea aproapelui şi iertarea, pentru că oricine poate greşi, vor aduce lumină în viaţa noastră, iar noi ne vom apropia mai mult de Mântuitorul Hristos.
Anatol TELEMBICI,

articol preluat din „Misionarul”

Anunțuri