Prezenţa crucilor şi a troiţelor la răscruci şi margini de drum la ţară contribuia, desigur, în felul şi în măsura ei, la neîmplinirea procesului de făurire a omului nou, ateist comunist, la sat, urmărit cu asiduitate de politrucii dictaturii comuniste. Iată de ce crucile şi troiţele din satele României deveniseră pentru autorităţile comuniste un obiectiv de eliminat.
Într-adevăr, printre actele de vandalism săvârşite de autorităţile ateist comuniste din România împotriva simbolurilor creştine ortodoxe ale poporului român şi a memoriei trecutului creştin ale acestuia s-au numărat şi acelea faţă de crucile şi troiţele aflate pe marginea drumurilor şi la răscrucile acestora, mai ales în anii ‘80. Şi s-a ajuns până acolo încât unele cruci şi troiţe au fost distruse chiar cu buldozerul. Era, de fapt, „războiul crucilor”, cum îl numea, pe bună dreptate, un preot cărturar într-un articol cu acelaşi titlu, inserat în volumaşul său publicat în 1993 şi intitulat tocmai „Războiul crucilor”. Iată ce scria respectivul preot despre „războiul crucilor” din judeţul său, Mehedinţi: „Prin 1982-1983 s-a declanşat un adevărat război împotriva crucilor. Mări-murile zilei au început cu crucile aflate pe marginea drumurilor… Autorităţile medehinţene au declanşat acel război, convinse fiind că prin aceasta distrug un element deosebit de important de cult, împlinesc o sarcină politico-ideo-logică ateistă, ce mai, dovedesc că nu au stat degeaba în funcţiile lor. Astfel, la Izvorăneşti, troiţa a fost ruptă şi aruncată prin pădurea din apropiere. Crucea Dragalinei de la Malovăţ (ridicată de veteranii din primul război mondial, în memoria generalului Ioan Dragalina) a fost ruptă cu buldozerul…”1.
Încă din 1993 ne întrebam: „Oare se va ajunge cândva să se recunoască numele localităţilor din România şi numărul crucilor şi troiţelor profanate de către executanţii dictaturii comuniste?”2. Şi tot atunci, în 1993, răspundeam: „Răspunsul ar putea fi, desigur, afirmativ, numai atunci când ierarhii Bisericii Ortodoxe Române ar solicita tuturor preoţilor acesteia să consemneze cazurile de profanare a crucilor şi troiţelor din parohiile lor, în anii dictaturii comuniste” 3. Or, regretabil este că ierarhii Bisericii Ortodoxe Române nu s-au învrednicit să alcătuiască lista cu toate crucile şi troiţele profanate şi distruse în localităţile eparhiilor sale din România nici după şaptesprezece ani de la evenimentele din decembrie 1989. Dar, cum niciodată nu-i târziu, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române se cade să ia grabnic decizia ca fiecare ierarh eparhiot să solicite preoţilor eparhiei sale să-i prezinte o astfel de listă. Ca, apoi, respectiva listă să devină una a întregii Biserici Ortodoxe Române şi după care să vadă şi lumina tiparului.
Cât se va mai aştepta până la întocmirea şi publicarea unei astfel de liste, Cel de Sus ştie, dacă ţinem seama că Biserica Ortodoxă Română nu a reuşit până în prezent nici măcar să alcătuiască un volum cu numele preoţilor, diaconilor, monahilor şi monahiilor care au fost întemniţaţi în perioada comunistă. * Şi au fost mulţi! Numai preoţii închişi de comunişti au fost aproximativ 2.500, din cei aproximativ 8.000 câţi avea Biserica Ortofoxă Română în acei ani de teroare.
Oricum, până la întocmirea şi publicarea unei liste cu toate crucile şi troiţele profanate şi distruse în anii totalitarismului comunist, pe întreg teritoriul României, s-ar cădea ca fiecare ierarh eparhiot – prin preoţii săi – să treacă la refacerea şi reamplasarea acelora pe vechile locuri, iar acolo unde nu mai este cu putinţă, pentru un motiv sau altul, să fie aşezată câte o placă comemorativă. Ca măcar astfel să poată dăinui memoria trecutului decent, totalitarist comunist, şi să nu rămână necunoscută pătimirea Bisericii de către noua generaţie.
Fireşte, după şaptesprezece ani de la prăbuşirea comunismului totalitarist nu dispunem încă de nici o listă cu icoanele – mai ales cele venerate, în mod deosebit, de credincioşi – şi cu sfintele vase şi obiectele bisericerşti de preţ ale Bisericii Ortodoxe Române confiscate din ordinul autorităţilor comuniste în toate eparhiile acesteia.
Totodată, prin aceleaşi acte de vandalism, şi anume, de demolare a unor biserici şi ansambluri monahale ortodoxe din România, multe din acestea chiar monumente istorice, comunismul îşi dezvăluia şi mai mult adevăratele sentimente nutrite de tot ce era românesc şi creştin. Sau, cum scria un cărturar, imediat după evenimentele din decembrie 1989, „când buldozerele fac una cu pământul bisericile şi mănăstirile clădite de voievozi, asta se cheamă revoluţie ştiinţifică, pentru că ce poate fi mai modern şi mai progresist, într-o lume fără Dumnezeu, decât să-ţi prezervi monumentele istorice sub formă de praf şi pulbere?”4.
Or, după astfel de acte de vandalism, suflarea româneacă ortodoxă se aştepta ca, începând cu 1990, autorităţile statului român să treacă la acte reparatorii, adică, concret, la reclădirea lăcaşurilor demolate şi la reamplasarea crucilor şi troiţelor profanate sau distruse. Din păcate, însă, au trecut şaptesprezece ani şi statul român nu şi-a îndeplinit o astfel de datorie faţă de cetăţenii săi, majoritari, de origine ortodoxă. Cel puţin, după 1990, s-a tot aşteptat, ca autorităţile centrale şi locale ale statului român să dispună punerea de plăci comemorative pe locul fostelor Sfinte Altare ale bisericilor şi mănăstirilor demolate şi ale crucilor şi troiţelor profanate sau distruse. Dar, cu regret, se consată că acele plăci comemorative aşteptate – cu unele excepţii – nu au fost puse nici chiar până în 2007, nu numai de către autoritile statului, dar nici de către ierarhii ortodocşi în eparhiile acestora. Poate că dă Domnul, totuşi, ca ierarhii Bisericii Ortodoxe Române să ia iniţiativa punerii unor astfel de plăci comemorative.

Pr. Dr. Ioan DURĂ, Bruxelles
Note:
1. Pr. Alexandru Stănciulescu-Bârda, Războiul crucilor, în volumaşul „Războiul crucilor”, Editura „Cuget românesc”, Bârda, 1993, p. 24-25.
2. Preot Ioan Dură, Din istoria Bisericii Ortodoxe Române a anilor 1945-1989. Evidenţe şi realităţi din viaţa acesteia. Cu o prefaţă de Mihai Rădulescu, Editura Ramida, Bucureşti, 1994, p. 66, nota 84.
3. Ibidem.
4. I. Negoiţescu, În cunoştinţă de cauză – texte politice, Editura Dacia, Cluj, 1990, p. 76.
* Iată că acest volum multaşteptat în sfârşit a apărut. Prin eforturile Bisericii Ortodoxe Române, ale Bisericii Catolice din România şi ale Bisericii Evanghelice şi cu binecuvântarea acestora a apărut volumul „Martiri pentru Hristos din România în perioada regimului comunist”.

***

Din partea „Luminătorului”. Inserarea acestui material în revista noastră îl explicăm prin faptul că problema dată e una la tema zilei şi în Republica Moldova.

Anunțuri